Ce propune Băsescu pentru Kosovo?
De fapt, întrebarea aceasta ar trebui să o adresăm tuturor celor care critică planul propus de Martti Ahtisaari, în primul rînd Rusiei. Planul elaborat de însărcinatul special ONU propune o soluţie complicată pentru Kosovo, din care albanezii ies cu un stat separat cu supraveghere internaţională, dar care nu se numeşte ca atare stat independent, iar Serbia obţine garanţii tot internaţionale pentru minoritatea sîrbă din regiune, care ar urma să fie condusă de un Guvern albanez desprins de Belgrad, dar care nu e nici independent. Sună complicat şi chiar este. Nimeni nu spune că aceasta este soluţia ideală. Pentru că nu există soluţie ideală pentru Kosovo. Albanezii nu acceptă nimic altceva decît independenţă şi orice politician albanez care îndrăzneşte să dea un pas înapoi este pus la stîlpul infamiei la el acasă. Majoritarea sîrbilor nu concep un Kosovo desprins de Serbia şi puţinii politicieni care au îndrăznit să spună că planul Ahtisaari merită măcar discutat au poziţii foarte fragile. Aflat în vizită de cimentat alianţe prin România, ministrul de Externe al Serbiei, Vuk Jeremic, a dat cîteva interviuri unor ziare româneşti şi a tot insistat că se poate ajunge la o soluţie de compromis, alta decît cea aflată deja pe masă. Din păcate, nu a oferit nici un detaliu, măcar vag. Deocamdată, fiecare parte perorează pe propriile argumente: albanezii spun că, după ce au păţit din partea lui Slobodan Miloşevici, nu ar mai accepta în ruptul capului să fie parte a Serbiei, sîrbii că o redesenare a graniţelor ar viola normele internaţionale (ceea ce, formal vorbind, este fals, modificarea graniţelor ratificată de ONU nu este ilegală, vezi Timorul de Est recent). Nu ar fi exclus ca albanezii să proclame unilateral independenţa şi atunci situaţia s-ar rezolva mai prost pentru Serbia decît propune planul pe care cu vehemenţă îl respinge. În toată această situaţie, România s-a trezit prin vocea lui Traian Băsescu să respingă pe un ton vehement orice schimbare a statutului provinciei şi să susţină Serbia în încercarea de a bloca soluţia diplomatică. De ce? Argumentul oficial spune că un Kosovo independent ar crea un precedent periculos pentru Transnistria. Pe la colţuri, se mai spune că ar crea un precedent şi pentru Ţinutul Secuiesc. Însă nu e limpede precedentul. Se pare că am ales politica de a ignora oficial şi non-şalant argumentul principal al celor care susţin planul Ahtisaari (printre alţii: secretarul general ONU, reprezentantul UE pentru politică externă, administraţia americană). Nimeni nu spune că un Kosovo independent ar lăsa loc liber pentru independenţa tuturor separatiştilor din lume. Nimeni nu spune că dacă albanezii din Kosovo vor avea independenţa, vor urma la rînd ruşii din Transnistria, secuii din Transilvania, catalanii din Spania, corsicanii din Franţa, scoţienii din Marea Britanie şi aşa mai departe. "Precedentul Kosovo" nu înseamnă că cine vrea independenţă primeşte de la ONU automat bilet de voie. Adevăratul precedent Kosovo nu ţine de ce vor albanezii, ci de ce au păţit albanezii. Kosovo a devenit o problemă internaţională atunci cînd Miloşevici a trimis armata să cureţe cu tancurile provincia de elementele separatiste. Masacrul care a urmat a arătat că dacă acţionezi abuziv şi nediscriminatoriu împotriva unei întregi populaţii civile, totul se poate întoarce împotriva ta. Bineînţeles, asta se poate întîmpla doar dacă eşti un stat suficient de mic pentru a putea fi pus la colţ cînd nu eşti cuminte. Dacă eşti Rusia, poţi să omori civili ceceni în voie, nu are nimeni ce să-ţi facă. La fel dacă eşti China şi ai ceva cu tibetanii. Deci, oricum ai lua-o, potenţialul de precedent al planului propus pentru Kosovo este minimal. Dacă vreţi neapărat, precedentul poate suna aşa: dacă nu eşti un stat puternic la nivel mondial, nu te apuca să omori civili în masă. Dacă e neapărat vorba de un precedent, mie nu mi se pare deloc unul periculos. Cei care fac intens lobby pentru soluţia Ahtisaari, Departamentul de Stat american în primul rînd, au obosit repetînd că este o soluţie unică pentru o situaţie unică. Şi în mod evident au dreptate. Pentru România, pericolul unui precedent este egal cu zero. Guvernul de la Bucureşti nu îşi vînează secuii cu tancurile ca să le scoată ideea de independenţă din cap (nici măcar nu o au, vor doar autonomie, ceea ce este altceva) şi nici nu există şanse să facă aşa ceva prea curînd. Cîtă vreme nu facem asta, nu se va apuca cineva de pe la ONU să susţină un ţinut secuiesc independent pe care nici măcar Ungaria nu îl vrea. Aşa cum biata Republică Moldova nu e capabilă nici măcar să stopeze traficul cu arme din Transnistria, darămite să trimită acolo armata ca să omoare rusofili. Deci, care este "precedentul Kosovo" pentru Transnistria şi Transilvania? Este o marotă, ar trebui să ascultăm mai atent ce au de spus cei cu adevărat interesaţi de o rezolvare. Cel mai grav în atitudinea lui Traian Băsescu este faptul că acţiunea sa este întîrziată şi fără efecte practice. Dacă într-adevăr ne durea problema Kosovo, ar fi trebuit să încercăm să ne facem auziţi în toţi aceşti ani în care alţii şi-au bătut capul să vină cu o soluţie. Altfel, apărem la spartul tîrgului şi spunem că nu ne place. Iar Traian Băsescu o spune şi pe un ton vehement nepotrivit, dar asta ţine de stil, nu de gîndirea ca atare. Şi ce propune în loc? Deocamdată, nici Rusia, nici Serbia nu au propus nimic alternativ, altceva decît amînarea deciziei, care ar putea duce la reaprinderea conflictului. Lucru care s-ar întoarce în primul rînd împotriva Guvernului democratic de la Belgrad, oricum foarte fragil şi fragmentat. România are dreptul la politică externă proprie, dar dacă tot ţinem să ne demonstrăm nouă înşine că sîntem un actor regional, ar trebui să acţionăm inteligent şi la momentul potrivit. Dacă te pui de-a curmezişul subminînd propunerea aflată pe masă doar pentru că ai nişte marote istorice proprii, atunci treci de căpos neserios.
