Ce-i lipsește lui Ion al Glanetașului?
Există o prejudecată cum că în liceele cu profil tehnologic elevii sînt slabi, de calitate mai îndoielnică, inclusiv uman vorbind, că au comportamente mai agresive sau lipsite de bun-simț, fiind proveniți din medii mai puțin elevate. Mai mult, există și prejudecata că profesorii înșiși care predau în aceste unități școlare sînt, ca să spun așa, de mîna a doua, nu fac parte din top, din elita aceea scrobită. Aș putea scrie mult despre experiența mea personală pe acest subiect, după ce am fost eu însumi profesor într-un astfel de liceu vreo opt ani, dar și din experiența pe care, în vreo 12 ani de inspector școlar de limba și literatura română, încheiată prin 2017, am trăit-o, și în cele din urmă concluzia ar fi că nici o generalizare nu e o oglindă a realității.
Dar la ce voi face referire în aceste rînduri este o experiență nouă, foarte plăcută, pe care am avut-o săptămîna trecută, cînd am asistat la cîteva ore într-un astfel de liceu tehnologic. Am asistat la ore cu elevi de clasa a XII-a, într-un context pandemic, cu elevi care făcuseră mai bine de un an școală ba online, ba față în față, ba hibrid, iar acum se află la cîteva săptămîni distanță de examenul de bacalaureat. Într-un liceu care, prin natura sa de școală tehnologică, deși are specializări atrăgătoare poate, se află într-un proces de diminuare a corpului său, scăzînd aproape spre limita dispariției, cu clase tot mai puține de la an la an. Cu toate acestea, avînd condiții perfect adecvate unui act educațional de calitate, îngrijit, curat, cu dotări moderne.
Ei bine, așadar, ce vreau să împărtășesc? Clasa la care am fost, mă rog, mă refer mai ales la una dintre ele, de la care am ieșit cu un sentiment de emoție și de bucurie care mi-a luminat ziua cumva, era alcătuită din vreo 24 de elevi, majoritatea băieți, așezați cuminți în bănci distanțate, cu măști pe figuri, regulamentar, și cu emoții firești, datorate nu neapărat prezenței mele la oră, cît mai ales revenirii vieții la o formă mai apropiată de realitate. Profesoara avea în plan recapitulări pentru examen, iar subiectul, pentru această lecție, era romanul Ion al lui Liviu Rebreanu.
Primul aspect pe care îl voi evidenția, pentru că mi se pare foarte important, este că profesoara chiar înțelegea cum să îi ajute pe acești elevi, fără să îi orienteze înspre învățatul pe de rost al unor comentarii. Demersul pe care l-a propus viza înțelegerea corectă a structurii subiectului de examen, în speță a celui care presupune redactarea unui eseu structurat. Astfel, propunerea analizei a vizat, pas cu pas, mai întîi actualizarea înțelegerii structurii oricărui tip de compunere școlară, cu părțile ei componente clasice, după care atenția s-a concentrat pe reperele propuse de subiectul de examen, cele trei, abordate punctual și economic, fără prea mult balast. Elevii au avut de propus sub formă de idei, conduse de seturi de întrebări ajutătoare formulate pe fișe, răspunsuri pentru fiecare dintre reperele pe care formularea acestui tip de subiect le impune.
Pe de o parte, am rămas impresionat de seriozitatea cu care elevii au abordat sarcinile de lucru, care a scos în evidență faptul că citiseră romanul sau cel puțin că îi cunoșteau cu destule amănunte subiectul. Se mișcau printre informațiile despre subiectul acestuia cu ușurință. Dar ce m-a făcut, de fapt, să scriu despre această experiență a fost, de fapt, altceva. Și anume modul în care, în etapa de discuții, de sistematizare condusă de profesoară, s-au cristalizat concluzii despre mesajul textului, despre modul în care acest mesaj poate deveni reper de situare a elevilor în propriile vieți, despre modul în care pot duce experiența aceasta de lectură ca pe una de consolidare a unor valori personale. Aici a fost miza cea mare a profesoarei, care a provocat în permanență elevii să iasă din text înspre viață, înspre ei înșiși.
Firește, s-au spus toate lucrurile de bun-simț legate de modul în care personajul este condus de ambiție, despre modul în care alegerile sale sînt condiționate și de un context social, despre modul în care mediul familial îi consolidează o opțiune de viață etc. Mi-a plăcut și comparația pe care profesoara a propus-o între mesajul romanului și observația soacrei lui Ghiță din nuvela Moara cu noroc a lui Slavici, „Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Mi-a plăcut disocierea propusă între ceea ce merită valorizat din personajul Ion și ceea ce trebuie respins. A fost, după opinia mea, o lecție reușită tocmai din perspectiva situării ei în paradigma curriculară a dezvoltării personale.
Mi-am propus, la final, să intru și eu puțin în dialog cu ei, pentru că îmi creaseră o poftă extraordinară și pentru că voiam să îi provoc și eu puțin, ducîndu-i mai departe. Am întrebat profesoara dacă îmi permite să răpesc ultimele cinci minute din oră și a fost de acord. Le-am propus un joc, întrebîndu-i care sînt opțiunile lui Ion, și, firește, au răspuns rapid că pămîntul/averea și iubirea sînt opțiunile între care pendulează, trecînd succesiv de la una la alta. I-am întrebat de ce nu îi ajunge pămîntul, dacă tot l-a obținut. Iar ei au răspuns că valorile materiale nu te pot cu adevărat împlini. În acest punct le-am propus un scenariu: să presupună că ar fi ales iubirea. Cum ar fi decurs lucrurile? Au văzut rapid că și în acest caz, probabil, lucrurile s-ar fi deteriorat rapid: greutățile sărăciei, rutina apoi, ar fi erodat iubirea și nu ar fi adus împlinirea. Bine, am spus, așa este, probabil. Să spunem, atunci, că de fapt averea sau iubirea pentru Florica sînt pentru Ion niște obiective. Oricare poate fi bifat. De ce nu e destul? Ce-i lipsește personajului, de fapt? Aproape imediat un elev mi-a spus, cu o referință intradisciplinară: un nume adunat pe-o carte. Nu un obiectiv, deci, ci un scop. El doar bifează obiective, nu are un scop. Un scop în viață, partea lui de contribuție la construcția lumii. Trăiește pentru a avea, nu pentru a fi. Au văzut rapid elevii că romanul propune și soluțiile pentru a fi, școala abandonată, copilul cu Ana lăsat să moară sînt cîteva dintre cele ce i-ar fi putut orienta viața spre a fi.
Am plecat de la elevii aceștia de liceu tehnologic cu o stare de bine pentru care le-am mulțumit lor și profesoarei. Mi-au mulțumit și cîțiva dintre ei, cu care m-am întîlnit în curte, cînd mergeam spre mașină, și mi-au mărturisit că nu vor uita această oră. Nici eu nu o voi uita și am ținut să punctez și prin aceste rînduri acest lucru. Le doresc lor și tuturor elevilor care au examene în curînd să aibă parte în viață de a fi, chiar dacă vor lupta, cu siguranță, și pentru a avea, căci nu se poate altfel.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
