Ce fotografii păstrăm în memoria noastră afectivă?
Una dintre cele mai subtile, touching și în același timp perverse, aș zice, invenții ale Facebook-ului este cea care îți amintește ceea ce făceai în urmă cu un an în aceeași zi. Pe de o parte, e touching, pentru că îți activează o memorie altfel mai înceată, mai cețoasă, dîndu-i claritate, consistență concretă. Îți aduci instantaneu aminte, în detaliu, momentul respectiv: o fotografie care brusc reconstituie un moment special, în detaliu. Un fel de madlenă a rețelelor pixelate, a lumilor virtuale în care ne desfășurăm existența și care ne stochează, iată, viețile. (Și-mi aduc aminte aici și de splendida metaforă narativă pe care o construise Marin Mălaicu-Hondrari în romanul Lunetistul, prin personajul Constantin, care ținea un album cu fotografii pe care ar fi vrut să le aibă, adică acele momente pe care ar fi vrut să le surprindă și să le păstreze cumva pe o retină a peliculei, dar, neavîndu-le, doar le nota într-un fel de jurnal.) Pe de altă parte, este și o invenție perversă, pentru că te obligă să rememorezi uneori momente care au trecut și nu se vor mai întoarce, unele devenite dureroase din felurite pricini. Te obligă să-ți amintești. Desigur, acest proces al stocării și rememorării precise, milimetrice, într-o cronologie incontestabilă, nu ca aceea a memoriei involuntare proustiene, poate fi blocat prin alegeri tehnice: fie nu postezi, deci nu are ce să-ți amintească virtualitatea, fie setezi opțiunea de a nu-ți arăta amintirile.
Alegerea mea din ultimul timp a fost să fiu mai rezervat în privința afișării publice a vieții mele private pe Facebook. Mă rezum în general la chestiuni profesionale mai importante: ce public, evenimente la care particip, rar cîte o impresie. Mai mult, mi-am făcut și curățenie printre postările vechi. Dar, cu toate acestea, îmi amintesc de felul în care arătau perioadele similare ale anilor antepandemici în plan profesional. Cîteva astfel de fotografii mi-au apărut pe ecranul memoriei. Vă aduceți aminte, dragi colegi profesori, părinți sau elevi?
În general, spre sfîrșitul anului, eram epuizați. Lunile octombrie și noiembrie sînt în învățămînt printre cele mai dificile, mai încărcate, mai solicitante. Finalul anului aduce presiunea notării, a evaluărilor, în paralel cu oboseala elevilor, care sînt și ei mai agitați, mai tensionați, mai lipsiți de energie și de răbdare. Cu toate acestea, în compensarea oboselii și a stresului, începea să se simtă acum, în această perioadă, emoția sărbătorilor, a Crăciunului, a bradului, a momentelor în care stai cu cei dragi într-o atmosferă caldă, în interioare intime. Apoi, gîndul la vacanță, la ieșirile în natură, la munte, zăpadă, sporturi de iarnă etc., făcea timpul acesta să devină mai prietenos, chiar dacă era încă încărcat de responsabilități.
Și, pentru că atmosfera sărbătorilor începea să capete contur, formă și miros, în paralel cu toate responsabilitățile, în această perioadă se pregăteau și se organizau activități specifice aceluiași cadru sărbătoresc. La școală, doamna de muzică, dar și toate învățătoarele, cu clasele lor, pregăteau cu înfrigurare serbările de Crăciun. Corul profesorilor poate, dirijat de doamna de muzică, tot ea dirijînd corul elevilor, pregătind colindele care aveau să se audă apoi pe coridoarele școlii și la serbări. Colindătorii erau pregătiți, desigur, pentru a merge cu cîntecele lor și în alte instituții. Se colindau școlile între ele, se colindau instituții partenere, iar la Inspectoratul Școlar, spre exemplu, în ultimele săptămîni, zi de zi veneau cîteva grupuri de colindători din școli.
La orele de desen, proful de arte pregătea cu copiii globuri și alte podoabe handmade. Și doamnele educatoare, și doamnele învățătoare făceau asta, cu copiii lor de la grădiniță și din primar. Împodobeau și brazii în clase, brazi mici, pe colțuri de catedre sau de dulapuri, cu ceea ce ei înșiși produceau, iar într-unul dintre locurile vizibile și largi ale școlii se împodobea bradul acesteia.
Diriginții, poate, își mobilizau elevii să se pregătească pentru momente de altruism și de recunoștință. Poate făceau colecte pentru pachete care să fie oferite unor comunități sărace. Poate își mobilizau elevii să facă vizite în spitale sau la case de bătrîni, unde să aducă alinare singurătăților și suferințelor. Și poate își îndemnau elevii să-și pregătească mici cadouri simbolice pe care să și le ofere aleatoriu între ei, în ultima zi de școală, cînd urmau să colinde împreună lîngă bradul din clasă și să mănînce o felie de cozonac. Și-apoi elevii, între ei, își organizau colindatul în găști, unii pe la alții, poate și pe la profii preferați. Venea timpul bucuriilor.
Educativul extracurricular era, probabil, în această perioadă a anului mai viu decît în orice altă perioadă. Memoria fotografică a minții mele înșiră imagini peste imagini ale trecutului din perioade similare ale anilor anteriori.
Pandemia a schimbat însă obiceiurile, a schimbat, cel puțin parțial, atmosfera, a redus apropierile, intimitățile, altruismele. Am fost obligați în anii din urmă să fim mai distanți, să devenim mai retrași unii față de alții, să ne îndepărtăm, să ne izolăm.
2020 a fost anul fără prezență față în față la școală, în perioada similară a anului. Mai nimic din cele descrise mai sus și din cele pe care nu le-am enumerat și se făceau nu s-a putut face în 2020.
2021 pare puțin mai apropiat de normalitatea acestor zile ale anului. Copiii merg, în marea lor majoritate, la școală. Cu măști, cu restricții, cu distanțări. Cît din cele ce fac farmecul apropierii sărbătorilor de iarnă se mai poate păstra, se mai poate activa? Ce va rămîne în memoria noastră, ce fotografii ale acestor timpuri va păstra ea?
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
