Ce faci cînd ți se înfundă chakrele?

„Acest articol nu este recomandat copiilor sub 14 ani.” Așa ar fi putut fi scris în dreptul textului pe care îl scriu sau poate chiar s-ar fi putut spune că „este interzis copiilor sub 14 ani”. Dar eu cred că tocmai invers trebuie spuse lucrurile.

Am ieșit aseară cu niște prieteni în oraș să bem un vin. Oameni faini și realizați toți, în multe planuri ale vieții și mai ales profesional: un director de vînzări care tocmai își ia și licența de psihoterapeut, o directoare de școală, un medic, manager de clinică privată, o purtătoare de cuuvînt – sau PR, cum se zice astăzi – a unui rector al unei mari universități. Evident, sîntem toți trecuți de o vîrstă, aparținem generației 40+, cu mici diferențe, unii am prins școala în anii dinainte de ʼ89 la vîrste mai mici, alții la vîrste mai mari, oricum, nici unul nu eram trecuți de clasa a IX-a la revoluție. Vorbeam despre una-alta. Rîdeam, glumeam, comentam lumea în care trăim și ne comentam viețile. Știți cum se face la ieșirile între prieteni.

La un moment dat, nu mai știu cum a venit vorba, prietena directoare, profesoară de engleză, ne povestește uimirea elevilor săi de clasa a VIII-a care o întrebaseră de ce oamenii din secolul al XVIII-lea făceau mulți copii. Firește, le-a explicat că pe vremea respectivă nu existau mijloace de contracepție. Copiilor nu le venea să creadă, era ceva cu totul și cu totul ieșit din comun pentru ei. De la această întîmplare, fiecare am ajuns să ne mărturisim unele experiențe din copilărie, din pubertate și din adolescență, legate de descoperirile noastre erotice și de traumele pe care ni le-au produs unele. Acum rîdeam de ele, dar, așa cum zice o vorbă din Povestea lui Harap Alb, s-ar putea spune și „rîzi tu, rîzi, dar nu-i rîsul tău”, pentru că probabil aceste experiențe ne-au afectat viețile, sănătatea și am avut de trecut prin multe prefaceri și eforturi de înțelegere pentru a le depăși ca traume.

Prietenul pe cale de a deveni psihoterapeut ne-a povestit cum, pe la 16-17, ani a cunoscut o tînără de vreo 21 de ani. După o primă experiență sexuală eșuată, el a decis să o caute din nou. Firește, s-a ferit să spună că pentru el era prima dată cînd era în proximitatea unui act sexual. Amicul meu povestește savuros în momentele în care e în formă și ar putea ieși din istoria asta o proză scurtă sau o scenă de roman minunată. Stăteau, deci, la această nouă întîlnire pe care ea o acceptase, pe un tăpșan, la marginea orășelului în care locuiau. În timp ce el admira un fir de pai pe care-l ținea în mînă, așezat alături de ea, într-un moment de tăcere fals romantică și real tensionată, ea îi aruncă o vorbă: „Auzi, tu mereu lași lucrurile neterminate?”. Vă dați seama de fîstîceala care l-a cuprins pe el. „ĂĂĂĂĂ, ce vrei să spui? ĂĂĂĂĂ, nu, nu, ce vrei să spui?” „Eh, nimic, lasă, am întrebat și eu, așa...” „Păi, ba nu, că să știi că nu, dar ăăăăă...” „Lasă, nu e important, voiam să știu, așa...” „Păi, hai, că, uite, acum...” „Ei, lasă, nu, nu mai e cazul...” Desigur, din replică în replică, au ajuns în păpușoi, pentru o nouă încercare. Loc în care, cu tot comicul pe care l-ar presupune scena dacă aș avea dispoziția narativă, eșecul s-a produs din nou. Vă puteți imagina.

De-abia aici începe însă reala dramă. Plecată ea înainte, omul nostru s-a întors singur acasă. Cum ne-a povestit, a fost pentru el drumul Golgotei, pentru că apocalipsa personală părea de neevitat. Convins că suferă de o impotență iremediabilă, că e damnat și că nu mai are motive să trăiască, amicul meu avea gînduri de sinucidere de-a dreptul; oricum, se simțea incapabil să mai funcționeze în lume. Ajuns acasă, a avut cea mai dramatică noapte de pînă atunci, cu frămîntări și tunete și fulgere și valuri care îl sufocau, îl înecau. Ar fi vrut să aibă cu cine vorbi, dar n-avea și rușinea era, oricum, prea mare pentru a putea să se deschidă cuiva din apropiere. Mamei, în nici un caz, colegilor prieteni nici atît, căci ar fi devenit subiectul unei batjocuri perpetue.

Acum începe, însă, partea de reflexivitate spre care vreau să mă îndrept. Aparenta salvare a venit a doua zi ca o sclipire: avea un vecin de vreo 18-20 de ani la care s-a gîndit că ar putea să apeleze, căci îl știa un tip cu profunzimi spirituale și efuziuni existențiale: omul ăsta sigur i-ar putea oferi o salvare. Zis și făcut, adolescentul îi bate timid în poartă vecinului. „ĂĂĂ, salut, uite, am și eu o problemă, m-am gîndit că tu m-ai putea ajuta, că mi-ai putea da un sfat etc.” „Hai înăuntru, sigur, despre ce-i vorba?” După relatarea experiențelor și reflecția profundă a vecinului, care a apelat, desigur, la cunoștințele lui ezoterice, la legăturile cu spirite și la alte instrumente cum ar fi pietre prețioase, fire colorate, arome orientale esențiale, cărți de tarot și mai știu eu ce, concluzia a venit firesc: „Băi, eu cred că ai canalul erotic (nu mai știu dacă asta fusese expresia, dar ceva de acest fel) înfundat, trebuie să ți-l desfunzi!”. Am rîs cu toții în acest punct, opinînd că da, era vorba despre nevoia de desfundare a chakrelor. Remediul pe care i l-a recomandat a fost să facă un fel de exerciții numite „coșulețe”, care presupuneau să stea pe burtă, cu zona lombară lipită de podea, iar cu picioarele aduse în față, prinse cu mîinile date pe spate. Un exercițiu de toată nădejdea, dacă stăm să ne gîndim, și deloc ușor de realizat. Omul nostru, adolescentul de atunci, a mai avut un episod comic, cînd, la distanță de cîteva luni, avînd de data aceasta o iubită și ivindu-se momentul delicat, a fugit în baia fetei pentru a mai face cîteva „coșulețe”, dar pentru că baia era prea strîmtă și nu avea unde să le facă, s-a inhibat, a găsit o scuză penibilă și a fugit. Firește, povestea respectivă de iubire s-a destrămat instantaneu.

Ce vreau să spun prin aceste povești (am relatat și eu cîteva la masă cu amicii, unele dintre ele prinse deja prin diverse proze pe care le-am scris)? Că e nevoie, cu adevărat, ca în școli să existe o educație sexuală de calitate. Generațiile noastre au fost private de ea, am învățat apoi prin greșeli, prin eșecuri, uneori prin dificile eforturi de depășire a unor frustrări și oricum n-am devenit, decît puțini dintre noi, suficient de pregătiți pentru a vorbi cu copiii noștri în manieră eficientă despre aceste lucruri. Nu sînt adeptul unor discipline noi pentru diversele tipuri de educație (sexuală, media, financiară etc.), ci mai degrabă sînt adeptul infuzării disciplinelor de bază cu elemente ale acestora și, cum dădeam exemplul cu secolul al XVIII-lea de la început, cred că se poate. Oricum, într-o formă sau alta, e nevoie să ieșim din medievalitatea gîndirii și la nivelul acesta. Despre care ar mai fi multe de spus, cîte nu încap într-un scurt articol. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.