Calea spre premodernitate a Rusiei
Scriitorul rus Piotr Ceaadaev spunea despre țara sa: „Niciodată nu am evoluat alături de alte popoare, nu sîntem înrudiți cu nici unul dintre marile neamuri omenești, locul nostru nu e nici în Vest, nici în Est și nu împărtășim nici una dintre tradiții. Situați cumva în afara timpului” – scria el – „ nu am fost influențați de educația universală a umanității”.
Aceste cuvinte au fost scrise în anul 1829. „Ghicitoarea înfășurată într-un mister, în interiorul unei enigme” – după cum descria Winston Churchill Rusia, cu aproape un secol mai tîrziu – e și în ziua azi departe de a fi dezlegată. Filozoful John Gray a scris de curînd că președintele rus Vladimir Putin „e chipul unei lumi pe care mintea occidentală contemporană nu o înțelege. În această lume, războiul rămîne o parte permanentă a experienței umane, iar luptele pe viață și pe moarte pentru teritoriu și resurse pot izbucni în orice moment; ființe umane ucid și mor în numele unor viziuni mistice”. Acesta e motivul pentru care comentatorii occidentali și liberalii ruși sînt uluiți de așa-numita „operațiune militară specială” din Ucraina.
Explicarea acțiunilor lui Putin pornind de la personalitatea sa e cea mai la îndemînă – și cea mai facilă. Dar Putin nu acționează nici ca un jucător de șah expert, calculînd fiecare mutare, nici ca un conducător îmbătat de putere sau de steroizi.
Putin are mai degrabă o viziune distorsionată – sau unilaterală, cel puțin – asupra istoriei rusești și în privința a ceea ce constituie însușirea specială a Rusiei. Ceea ce nu explică vasta susținere populară și intelectuală a narațiunii justificative rusești cu privire la Ucraina. Cu toții sîntem într-un anumit grad prizonierii propriilor mituri naționale. Doar că mitologia rusească e în contratimp cu „educația universală a umanității”.
Ne așteptăm ca Rusia să se comporte, de bine, de rău, ca un stat-națiune european, modern sau chiar postmodern, dar uităm că ea a ratat trei etape cruciale ale modernizării europene. Mai întîi, după cum a scris Iuri Senokosov, Rusia nu a avut parte nici de Reformă și nici de Iluminism. Asta, argumentează Senokosov, deoarece „iobăgia a fost abolită abia în 1861 și sistemul autocrației rusești s-a prăbușit abia în 1917 […] și a fost restabilit rapid”. Ca atare, Rusia nu a parcurs niciodată perioada civilizației burgheze care a schițat, în Europa, proiectul statului constituțional.
În al doilea rînd, Rusia a fost întotdeauna un imperiu și niciodată un stat-națiune. Autocrația e forma ei firească de guvernare. Iar pentru actualul ei țar, dezintegrarea Uniunii Sovietice din 1991 a reprezentat o profanare a istoriei rusești.
A treia etapă lipsă, legată de absența primelor două, a fost capitalismul liberal, pe care Rusia l-a experimentat în mod limitat și pentru o perioadă scurtă de timp. Marx insista că faza capitalistă a dezvoltării economice trebuie să preceadă socialismul, deoarece orice tentativă de a construi o economie industrială pe terenul arhaic al primitivismului țărănesc duce fatalmente la despotism.
Or, exact asta exprima formula revoluționară a lui Lenin: „Puterea sovietică plus electrificarea întregii țări”. Lenin, un oportunist briliant, se înscria în tradiția marilor țari reformatori care au încercat să occidentalizeze societatea rusească pornind de la vîrf. Petru cel Mare a dispus ca bărbații ruși să-și radă bărbile și i-a instruit pe boierii săi: „Nu înfulecați ca porcii, nu vă scobiți între dinți cu cuțitul, nu țineți pîinea pe piept cînd tăiați o felie”.
În secolul al XIX-lea, relația Rusiei cu Europa a căpătat o nouă dimensiune, odată cu ideea „omului nou” – un personaj occidental inextricabil legat de filozofia iluministă, un entuziast al științei, al pozitivismului și raționalismului. Acest personaj apare, cu numele Stoltz, în romanul Oblomov (1859) al lui Ivan Goncearov. În romanul lui Ivan Turgheniev Părinți și copii (1862), el e „copilul” nihilist Bazarov, care glorifică știința și blamează tradițiile iraționale al familiei sale. Romanul Ce-i de făcut? (1863) al lui Nikolai Cernîșevski, care a avut o puternică influență asupra lui Lenin, imaginează o societate din sticlă și oțel, clădită pe baze științifice.
Datorită slabei înrădăcinări în cultura rusă, aceste proiecții futuriste au dus la o revoltă țărănească literară. Însemnări din subterană a lui Feodor Dostoievski, publicată în 1864, nu numai că a devenit unul din textele canonice al slavofiliei creștine, dar a stîrnit interogații profunde cu privire la substanța însăși a modernității.
Bolșevicii au întreprins cea mai mare încercare colectivă de a transpune „omul nou” din literatură în lumea reală și au înțeles, asemenea lui Petru cel Mare, că pentru a transforma o societate e necesară transformarea membrilor ei. Ei au lansat, cu participarea artiștilor avangardiști de prim rang ai vremii, un efort concertat de modernizare a mentalității oamenilor și de cultivare a conștiinței lor revoluționare. Rușii urmau să devină „oamenii noi” cu spirit științific și colectivist, care vor ajuta la construcția utopiei comuniste.
Ceea ce a constituit, probabil, cel mai mare eșec. Odată cu Stalin, care considera, în 1936, că socialismul s-a înfăptuit, și cu o literatură și o artă realist-socialistă dirijată de stat, care exalta misticismul mai presus de știință, visele sovietice ale „omului nou” au rămas vise. Renunțarea la știință și logică a supraviețuit prăbușirii Uniunii Sovietice și e, în prezent, tendința care animă guvernarea lui Putin. Propria sa mitologie bazată pe credință, relația nefirească de simbioză cu patriarhul ortodox Kiril I al Moscovei, denaturarea istoriei și negarea realității arată gradul în care Rusia se distanțează de Europa contemporană.
În cartea sa din 2003 The Breaking of Nations, Robert Cooper, fost diplomat al Uniunii Europene, considera că viitorul Rusiei e încă deschis. Semnarea Tratatului cu privire la Forțele Armate Convenționale în Europa (FACE) și intențiile de mai tîrziu ale Rusiei de a se alătura NATO arătau că „elementele postmoderne încercau să iasă la suprafață”. Dacă această tendință de apropiere a fost zădărnicită de aroganța vestică sau de incompatibilitatea rusească va fi îndelung dezbătut. În 2004, Putin a renunțat la majoritatea tendințelor sale liberale și s-a orientat spre tradiționalism. În clasificarea lui Cooper, Rusia e un stat modern premodern.
În urma invadării Cehoslovaciei din 1968, scriitorul ceh Milan Kundera a refuzat să adapteze teatral Idiotul lui Dostoievski. „Universul dostoievskian al gesturilor bombastice, al profunzimilor tenebroase și al sentimentalității agresive mi-a repugnat”, spunea Kundera. În aceste profunzimi tenebroase, dincolo de fațada rațională, putem întrezări războiul lui Putin.
Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick, a fost director neexecutiv al companiei petroliere private rusești PJSC Russneft, din 2016 pînă în 2021.
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU
