„Ca haosul pe lume din nou să se desfacă”

Mă învîrt de ieri în jurul acestui text. Este de natura evidenței că nu aș putea scrie despre altceva în  aceste momente, în care haosul pe lume vrea să se desfacă, așa cum o spune plastic B. Fundoianu în „Herța V”. Sînt zile cu orizontul întunecat de sînge și de lacrimi, cum nu credeam că voi prinde în viață, cum poate mulți nu credeam că vom prinde, obișnuiți să trăim într-o lume în care pacea părea ordinea firească. Generația noastră n-a apucat, ca generația bunicilor noștri, vreun război, nici ca părinții noștri anii grei ai comunismului, decît unii dintre noi, finalul lor, din ipostaza de copii, uitînd în mare parte greul timpului respectiv. Dar istoria nu prea pare dispusă să lase nici o generație chiar lipsită de încercări. A fost, mai întîi, pandemia, care ne-a dat peste cap obiceiurile. Acum, războiul este la ușa noastră. Sperăm că nu ne va intra în casă, dar nu putem să nu fim cutremurați de ceea ce se întîmplă în gospodăria vecinilor noștri.

M-am învîrtit mult, cum spuneam, în jurul acestui text, pentru că am ezitat în privința firelor pe care să le leg în nodurile de sens. Mi-am amintit de un serial documentar văzut recent pe Netflix, Cum să faci un dictator. Extrem de interesant, aduce în prim-plan, prin cîteva episoade, figuri de dictatori cărora le găsește tiparele comune de evoluție și de decădere. Prima senzație, pentru că așa a fost, o senzație, nu un gînd, cînd m-am trezit în dimineața invaziei lui Putin în Ucraina, a fost că omul trăiește sub adierea morții. Să mă explic. Un om ca el, care a ajuns să aibă o putere aproape nelimitată, care stăpînește o țară vastă și averi imense, dar care a ajuns la o vîrstă de la care poți distinge linia finală, are cîteva opțiuni. Are opțiunea de a se retrage în liniște, de a se bucura de familie și de oamenii dragi, de a se bucura de viața care i-a mai rămas, de a face ceea ce îi place: să călătorească, să picteze sau să scrie, să citească, să ia micul dejun pe o terasă cu briza mării. Dar, pentru asta, trebuie să fii împăcat cu tine. Dacă este un om extrem de activ, poate să își continue activitățile profesionale, afacerile, poate. Dar pentru aceste opțiuni trebuie să fii un om destul de împlinit și de împăcat cu viața și cu moartea. Un om care a înțeles că viața nu este despre nemurire. În schimb, dacă în tine este o enormă frustrare, dacă pînă la vîrsta asta în tine a crescut doar un vierme alimentat cu orgoliu, cu frustrare, cu neîmplinire din lucrurile simple ale vieții, din iubire, din frumusețe, din empatie, atunci adierea morții devine un fel de motor al iraționalității, cînd ești la un nivel atît de înalt cum este Putin. Ce te mai poate împlini? Te privești în oglindă și vezi un trup care începe să se descompună, nu-l mai recunoști și nu poți face nimic. Nu simți iubirea în jurul tău. Și atunci ai nevoie de ceva care să îți dea un sens. Un sens care nu se mai găsește în averile acumulate, în puterea și influența care s-au adunat în urma ta în zecile de ani de manevre politice. Ești un om singur, de fapt, în fața neantului pe care trebuie să îl umpli cu ceva. Mai ai încă putere și îți legi de ea, ca de o ultimă speranță, gîndurile. Vrei să faci ceva care să te mai țină în viață o vreme, care să îți dea sentimentul viului, adrenalina și serotonina. Și declari război. Aceasta a fost senzația pe care am trăit-o în acea dimineață, pe cît o pot descrie acum.

În serialul documentar despre care aminteam, una dintre ultimele acțiuni ale unui dictator, atunci cînd simte că începe să piardă din putere, este exact declanșarea unui război unei țări învecinate, pentru a focaliza atenția înspre un focar exterior. Se încadrează, cumva, și Putin în acest tipar, fie pentru că poate simțea că popularitatea lui nu mai este la cote satisfăcătoare, fie pentru că simțea că trebuie să își consolideze imaginea de om puternic și de nedetronat, fie pentru că se simțea bătrîn. Sau, poate, din toate aceste motive. Este încă o ocazie cu care mi-am confirmat că resursele didactice pot fi găsite peste tot: serialul acesta este o resursă didactică cu multiple deschideri, pentru diverse discipline, desigur, istoria fiind cea mai la îndemînă, dar nu doar ea.

Și fiindcă vine vorba despre istorie, mă apropii de finalul articolului mutînd puțin cursorul. Pentru mine, istoria n-a fost niciodată o justificare pentru a forța logica prezentului, așa cum literatura nu este pentru mine doar o resursă de valori estetice, ci mai ales una de dialog etic și de acces la dezvoltarea personală. De aceea mă întristează teribil cei care privesc dintr-o perspectivă nostalgică istoria și, în cazul de față, perspectiva trecută a unei Românii care integra teritorii aflate în Ucraina de azi. Îi știți, sînt cei care zic „Lasă, de ce să ne pese nouă de ucraineni, că doar avem teritorii pe care ni le-au luat”. În aceeași logică, mă întristează și cei care ne spun că românii din Ucraina nu beneficiază de destule drepturi și, ca atare, nu trebuie să ne pese prea mult de ceea ce se întîmplă acolo. De parcă acest război, care aduce moartea la ușa noastră, le va asigura mai multe drepturi. De parcă nu o deschidere spre valori europene, în care diversitatea este garantată prin tratate ferme, ar putea asigura o mai mare generozitate în privința drepturilor minorităților. În fond, să ne gîndim bine cîte lupte pe subiectul acesta au fost și la noi, cu comunitățile noastre minoritare, înainte de a intra în UE și cum s-au stins apoi și putem trăi acum în pace, într-un spațiu comunitar în care libertatea este garanția vieții și a păstrării identităților naționale.

B. Fundoianu, poet cu origini evreiești, ai cărui bunici dinspre tată erau din ținutul Herței, aflat astăzi în Ucraina, loc în care și-a petrecut vacanțele de vară și pe care l-a ales ca subtitlu al unui ciclu din volumul Priveliști, a trăit o bună parte din viață în România, apoi, în 1923, s-a mutat în Franța, unde și-a petrecut restul vieții. Ce-a fost el? Evreu, ucrainean, român, francez? Este unul dintre poeții pe care îi citesc periodic, cu mare plăcere.

Bucuros pentru că am văzut solidaritatea umană din jurul tragediei ucrainenilor, constat și că sîntem o specie tare dementă, prin tendința noastră de a contrabalansa pînă la anulare capacitatea de a crea frumos, rațiunea, iubirea, empatia cu setea și foamea de sîngele și de carnea seamănului nostru.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.