Bruxelles: imami şi primari
„Ba nu, duceți-vă. Duceți-vă să vedeți cum e, să simțiți dumneavoastră cartierul. Nu vă luați după ziare.“ Malik mă îndeamnă să merg în Molenbeek, acel faimos cartier bruxellez, capitala jihadismului din Occident. Îi spusesem că îmi pare indecent să mă duc acolo ca la o atracție cvasi-turistică, să mă plimb ca la zoo, privind casele, oamenii, obiceiurile. Malik e de origine marocană, e născut în Bruxelles. Are pînă în 30 de ani și e șofer de taxi. Părinții au un mic magazin, un soi de aprozar, cei doi frați mai mari au terminat liceul și chiar cîte o facultate. Unul lucrează în IT, celălalt e „între job-uri“. „E un tip rebel, se ceartă cu șefii pe unde ajunge, nu îi place să i se spună ce să facă. Deocamdată e voluntar pentru un ONG care se ocupă de drepturile animalelor, pe bani europeni“, rîde Malik. Acum trei ani, după ce au strîns ban pe ban, s-au mutat din Molenbeek într-un cartier ceva mai bun. La început, vecinii s-au uitat chiorîș la ei, dar le-a trecut. A fost tentat de radicali? „Nu, n-am avut timp de asta. Eram prea prinși să muncim, să facem bani, să scăpăm de acolo.“ Dacă ei erau atît de hotărîți să scape din Molenbeek, de ce mă încurajează să mă duc să văd cartierul? Zîmbește. „Să vedeți niște oameni amărîţi, pentru care nimeni nu face nimic.“ „Ce puteau să facă autoritățile?“, îl întreb. „Să muncească în locul lor? Să învețe în locul lor?“ Vreau să-l zgîndăr un pic. Îmi zîmbește iar. „Domnule, puteau măcar să ne ajute să facem un centru religios decent. Noi nu aveam destui bani. Așa că au apărut imami la colț de stradă care-i vrăjeau pe amețiții care voiau să scape din Molenbeek, dar nu le ardea de carte sau de muncă.“ E părerea lui, deloc corectă politic.
I-am urmat măcar sfatul și m-am plimbat prin Molenbeek. Se ajunge ușor, e la două stații de centrala piață Rogier. A avut dreptate. Am văzut oameni amărîți. Casele sînt părăginite, cam cum e pe Moșilor vechi, între Pache și Sfîntu Gheorghe. Multe aprozare, mici magazine cu de toate (apă minerală, iaurt, pîine), ateliere pentru retușuri sau dughene cu haine de mîna a doua. Poliția părea destul de prezentă, numai că nu am văzut transportoarele blindate și soldații în ținută de război care patrulează în restul orașului. Poate am stat prea puțin. Nu am avut timp să mă opresc să beau un ceai și să intru-n vorbă cu localnicii. Rămîne pe altă dată. Am luat metroul înapoi spre centru.
Acolo am fost controlat superficial la intrarea în mall, le-am zîmbit soldaților care patrulează non-stop pe străzi și au puncte fixe de supraveghere în piețe și intersecții. Am căutat o anumită cîrciumă aproape de Grand Place și nu am mai găsit-o. Dăduse faliment. Primprejurul ei, alte șapte braserii și restaurante aveau ușile închise. Hassim încă supraviețuiește. El și frate-su au un magazin cu suveniruri, bere, apă și ciocolată. „De-abia vindem de 300 de euro pe zi. Chiria e 5000 pe lună, fără curent, apă, gaze. Nu cred că mai rezistăm mult. Ne-au terminat și pe noi cu atentatele și pietonalele lor. E o nebunie!“ Stinge țigara și se întoarce în magazinul fără cumpărători. Grand Place e aproape gol. E duminică seara și nu sînt mai mult de 20-30 de puștani în toată piața. Apoi, mergînd agale spre Rogier, am înțeles ce e cu pietonalele. Primarul Bruxelles-ului a decis, cam acum un an, că orașul merită să semene cu Barcelona și a interzis circulația auto de jur-împrejurul centrului vechi, din De Brouckere pînă înspre Rogier, cu ditamai bulevardul Adolphe Max transformat, practic, într-o mare parcare. Negustorii din zonă sînt, cam toți, în pragul falimentului. În loc de reclame, pe geamuri sînt afișate proteste și cereri de renunțare la planurile „barceloneze“ ale primarului. Închipuiți-vă Centrul Vechi al Bucureștiului dacă s-ar închide circulației bulevardul Magheru, Piața Unirii și Splaiul.
Soldați îndesiți, turiști răriți, imami activi și primari hiperactivi. Rețeta pentru un Bruxelles trist.
(articol scris cu prilejul unei vizite de studiu finanțate de JTI România)
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
