Brexit-ul haotic şi dreptul la diversitate

Cînd aud vorbindu-se despre Brexit îmi revine în minte o replică plină de miez filozofic dintr-un film ieşit prin 1991, în care Kevin Costner îl încarna pe nobilul Robin de Locksley (devenit apoi Robin Hood). Robin se întoarce dintr-o cruciadă dezastruoasă însoţit de un nobil turc, Azeem, căruia i-a salvat viaţa (rol jucat cu subtilitate de Morgan Freeman). În Anglia, însă, un om cu pielea tuciurie era suspect la acea oră, iar unul dintre răsculaţii din jurul lui Robin îl întreabă pe Azeem: „Dar tu de ce ai pielea neagră?“ La care Azeem răspunde: „Dumnezeu iubeşte diversitatea“.

Poate că ar trebui să judecăm Brexit ul prin înţelepciunea acestei replici. Dacă Dumnezeu există, cu siguranţă că îi place diversitatea, ceea ce se vede la fiecare pas şi în natură, şi în societăţile umane. Iar Europa este prin excelenţă un mozaic de culturi unite prin fire subtile, dar şi foarte diferite în materie de temperamente, talente, flegmă, fantasme, orgolii, frustrări, aspiraţii, precum şi prin raportările la vecini, la istorie şi la ideea de divinitate.

Brexit-ul nu trebuie deci considerat un accident. Într-o bună zi, istoricii îl vor plasa în tabloul lui Mendeleev al populismului occidental (tot în acest tablou vor figura, probabil, americanul Donald Trump, „vestele galbene“ franceze, separatiştii catalani, actuala coaliţie la putere în Italia). Brexit-ul, dacă este să ne luăm după unii istorici respectaţi, era înscris în ADN-ul britanicilor, sau mai precis în codul genetic al relaţiilor pe care le-au avut ei întotdeauna, ca insulari, cu Europa. Faimoasa flegmă englezească nu este egalată, la nivelul constanţei, decît de marele orgoliu suveranist al englezilor şi de obsesia cu care ţin să rămînă diferiţi. Cînd ai avut un imperiu pe suprafaţa căruia soarele nu apunea niciodată nu te mai supui uşor unor reguli dictate de la Bruxelles sau de Spaţiul Schengen. Să nu disperăm, deci: britanicii se vor descurca, au făcut-o întotdeauna, nu voi ieşi din istoria Europei, iar cu Uniunea Europeană vor construi alte poduri, alte relaţii…

Personal, am nişte amintiri elocvente din perioada cînd am lucrat la Secţia română de la BBC, între luna august 1988 şi luna octombrie 1989. Veneam din Franţa, unde obţinusem azil politic. În Franţa, precum şi în alte ţări vizitate cu febrilitate (Spania, Italia, Belgia, Germania), nu mă simţisem însă niciodată în exil, ci într-o Europă familiară, foarte apropiată de sufletul meu. Abia cînd am pus piciorul la Londra am avut un şoc emoţional şi vizual, în ciuda faptului că ştiam multe lucruri despre istoria Marii Britanii, că vorbeam mai bine engleza decît franceza şi că făcusem incursiuni solide prin literatura engleză. Şi totuşi, la Londra m-am simţit atunci străin, deşi totul mă fascina.

Primul sentiment a fost acela că mă aflam într-o lume cu reguli total inversate. Maşinile circulau pe partea stîngă, ferestrele se deschideau prin glisare de jos în sus, autobuzele aveau etaj… Cînd traversam străzile eram obşnuit să mă uit întîi la stînga, dar o inscripţie pe asfalt mă avertiza: LOOK RIGHT. Fructele se vindeau cu bucata (30 penny each), ceea ce nu mai văzusem în alte ţări europene (şi oricum erau de două ori mai scumpe decît la Paris).

În 1988 plonjam într-o Londră remodelată de politica ultraliberală a doamnei Thatcher. La Paris nu văzusem oameni care să doarmă noaptea pe treptele unor magazine sau bănci, acoperindu-se cu cartoane, trambalînd după ei toată „averea“ lor în cărucioare de supermarket. Sigur, erau şi în capitala Franţei oameni fără adăpost, aşa-numiţii „clochards“, numai că ei făceau parte din panoplia pitorească a oraşului, îi vedeam trăgînd la măsea, mai degrabă binedispuşi, şi sporovăind într-o franceză impecabilă. Franţa era la acea oră un stat providenţă (şi încă mai este), dar la Londra, în 1988, am simţit ce însemna capitalismul pur şi dur.

Evocînd aceste amintiri, încerc să temperez panica mediatică legată de Brexit. Sigur că desprinderea Marii Britanii de Uniunea Europeană, după patru decenii de fuziune pe plan judiciar cu piaţa comună, înseamnă o gigantică problemă. Nu este exclus ca Brexit-ul să declanşeze, pentru o vreme, şi un Brexod, adică un exod al unor întreprinderi şi braţe de muncă. Franţa a declanşat deja planul unui Brexit fără acord, ceea ce înseamnă o perioadă de haos comercial în viitorii ani.

În acelaşi timp, scenariul unui nou referendum este iluzoriu, el riscă să rănească şi mai mult orgoliul britanicilor şi să adîncească şi mai mult diviziunile interne produse de primul referendum.

Există în istoria Europei un precedent în materie de divorţ care ar putea fi, poate, instructiv pentru gestionarea Brexit-ului. Într-un articol din revista L’Express, editorialistul Christian Makarian evocă ieşirea Franţei din Alianţa Atlantică, în martie 1966. La acea oră, decizia generalului De Gaulle de a-i reda Franţei întreaga suveranitate militară a provocat, la fel ca Brexit-ul astăzi, un şoc planetar. Multă cerneală a curs şi atunci în redacţii, şi multe scenarii-catastrofă au circulat. Franţa s-a întors însă, după trei decenii, în sînul Alianţei Atlantice, o revenire „la matcă“ pilotată de personalităţi făcînd parte din aceeaşi familie politică gaullistă. În 1995, preşedintele Jacques Chirac a lansat negocierile pentru revenirea Franţei în Comandamentul integrat al Alianţei Atlantice, proces finalizat în 2009, cînd era preşedinte Nicolas Sarkozy.

Nu putem împinge prea departe comparaţia acestui vechi „divorţ“ franco-atlantic cu Brexit-ul ac­tual, dar o concluzie putem trage totuşi: în Europa, nimic solid nu se poate construi dacă nu este respectată diversitatea.