Boia, Lascăr şi Ceauşescu
M-am tot întrebat de unde atîta neliniște în România, dacă Uniunea se mai relaxează. Adică nu mai intră în chiar toate cotloanele vieților noastre, gîlgîind de directive, norme, recomandări și regulamente. De ce, dacă tot sîntem plini de vînă națională atunci cînd vine vorba despre un steag secuiesc într-un sat locuit de secui, aflat pe teritoriul administrativ controlat de statul român, nu ne supără în nici un fel steagul NATO arborat în fața grădinițelor? Sincer, nu pricep prea bine această stranie combinație de învîrtoșeală națională și relaxare în a ceda din suveranitate (tot națională).
Prima explicație care-mi vine-n cap este cea legată de excepționalismul românesc. România e altfel! Țara ar fi obișnuită cu ascultarea de Înalta Poartă. Că-i vorba de otomani, de ruși sau de occidentali, tot pe acolo. De sute de ani, de cînd pe Vodă Mihai l-au căsăpit ungurii din mijlocul propriei gărzi, de cînd grecii l-au mătrășit pe Tudor Vladimirescu între oamenii lui, de cînd sovieticii au luat Basarabia fără să tragă un foc de armă, e clar: singura șansă a nației este să dea ascultare Marilor Puteri, oricare or fi alea. Căci „capul plecat sabia nu-l taie“. Fiind vorba despre o dovadă de excepționalism (România e altfel, desigur), aș numi acest argument drept „argumentul Boia“. România dorește o Uniune Europeană cît mai puternică și integrată deoarece este obișnuită să asculte de Marii Licurici. De aceea, Licuriciul ar face bine să fie cît mai Mare. Și mai Tare.
Apoi, mi-a venit în gînd o altă explicație: starea funcționarului nostru. De mai bine de o sută și cincizeci de ani, România luptă să se modernizeze. Carol I a pornit cu instituțiile. Le-a făcut sedii noi, le-a dotat cu funcționărime, a încercat să le dedea și la năravul punctualității și eficienței. Greu i-a fost. A reușit doar în parte. Trecu țărișoara și de comunism și ce vedem? Aceeași lipsă de proceduri, aceeași plăcere vinovată în a necăji cetățeanul, aceeași tentație a dedulcirii la foloase necuvenite. Așadar, există români care, astăzi, își doresc să găsească multă, cît mai multă UE peste tot, la fiecare colț de stradă, în fiecare primărie, minister, circă financiară. Ei trag speranța (relativ îndreptățită) că Uniunea ne va exporta proceduri, reguli clare, corectitudine și eficiență în ale funcționării statului nostru național. Voi numi această opinie „argumentul Lascăr“. Nu de alta, dar pe statuia lui scrie, în București: „Voesc să fac din administrație o a doua magistratură“. Dovadă a cît de vechi este dorul românului după un funcționar cum se cade.
În fine, ultimul argument pe care îl găsesc printre euroentuziaștii noștri este legat de deficitul de dezvoltare al țării. Tot prin vremea lui Carol (tot I, evident), a pornit goana după industrializare, modernizare și tehnologii noi. A continuat cam tot interbelicul. S-a regăsit apoi din plin în ideologia promovată de Ceaușescu. Goana după Vest, încercarea de a-l ajunge din urmă, de a trăi și noi „în rînd cu lumea“ (a se citi „occidentală“) au fost obsesii ale multor generații succesive românești. Pe vremea lui Ceaușescu, vulgata bunului român (vorba domnului Patapievici) era simplă: „Noi am apărat Occidentul de năvala musulmanilor, stînd de strajă la porțile creștinătății. N am avut din ce face catedrale sau fabrici. De aia, este acum datoria Occidentului să ne ajute“. Cam la fel, dar cumva pe dos, se spune acum că Europa ne-a lăsat pe mîna rușilor la Ialta, așa că e treaba lor să ne dea acum fonduri structurale, să îi ajungem din urmă, să ne facem drumuri, poduri și șosele. E drept, același argument este folosit și de Polonia regimului Kaczynski, așa că nu sîntem prea originali. Oricum, de dragul „României altfel“, i-aș spune „argumentul Ceaușescu“, cel al dependenței de Vest întru propria dezvoltare economică.
Din astea trei tipuri de motive zic că țara e (prea) plină de partizani ai Statelor Unite ale Europei. Fapt care, în opinia mea, face foarte grea orice negociere a unei poziții de țară, pe acolo, prin Bruxelles.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
