Being Hillary Clinton

În faţa susţinătorilor săi strînşi la Philadephia săptămîna trecută, Bernie Sanders a răspuns, în sfîrşit, unui argument care a devenit, prin repetare, un veritabil atac electoral pe care, încă de la începutul campaniei, contracandidata sa la nominalizarea Partidului Democrat pentru prezidenţialele din noiembrie nu oboseşte să-l susţină: „Ea spune în ultimul timp că eu nu sînt calificat să fiu preşedinte. Vreau să-i răspund ministrului (Secretary – n.r.) Clinton: eu cred că ea nu este calificată pentru această funcţie dacă ea, cu toată puterea ei, ia zeci de milioane de dolari din fonduri cu dobînzi speciale. Nu cred că eşti calificat dacă primeşti 15 milioane de dolari de pe Wall Street prin susţinătorii tăi din cadrul Super PAC“. Şi a continuat: „Nu cred că ești calificat dacă ai votat pentru războiul dezastruos din Irak. Nu cred că eşti calificat dacă ai susţinut toate tratatele de comerţ internaţional dezastruoase care ne-au costat milioane de locuri de muncă decente. Nu cred că eşti calificat după ce ai susţinut Acordul Comercial Panama, la care eu m-am opus categoric, care, aşa cum ştiţi, a permis corporaţiilor şi bogătaşilor din toată lumea să evite plata impozitelor în ţările lor“. Atacul lui Bernie Sanders vine cu oarecare întîrziere şi este, mai degrabă, o replică în genul „Ba tu!“, la unul dintre argumentele de forţă ale campaniei lui Hillary Clinton care, firesc, încearcă să fructifice la maximum un avantaj obiectiv pe care îl are: CV-ul ei este cu mult mai prezidenţial decît cel al tuturor celorlalţi contracandidaţi, nu doar decît cel al lui Sanders.

Dar, înainte de a vorbi despre avantajele şi dezavantajele de a fi Hillary Clinton în această cursă prezidenţială, cred că e util să zăbovesc puţin asupra unor subtile manipulări pe care Sanders le face în aceste cîteva fraze electorale. Mai întîi, este de spus că legislaţia americană permite finanţarea candidaţilor la preşedinţia Statelor Unite printr-un mecanism privat numit „Political Action Committee“ (PAC), dar şi printr-un mecanism mai larg, care permite finanţarea oricărei acţiuni politice, inclusiv a unei campanii împotriva unui candidat, numit „Super Political Action Committee“ (Super PAC). Diferenţa cea mai mare între PAC şi Super PAC este aceea că, în cazul primului mecanism, contribuţiile membrilor sînt limitate şi condiţionate, în vreme ce în al doilea caz ele nu sînt nici limitate, nici condiţionate. PAC a apărut ca urmare a unei decizii a Curţii Supreme americane din 2010, prin care, cum am zice noi, s-au declarat neconstituţionale unele articole dintr-o lege din 2002, care reforma sistemul finanţării activităţilor politice. Urmare a acestei decizii, o altă decizie dată în justiţia americană a permis apariţia unui nou fel de PAC, numit de presă Super PAC. Din punctul de vedere al lui Sanders, candidaţii care primesc sume adesea colosale de la asemenea organizaţii sînt, de fapt, „oamenii sistemului“, ca să folosim iarăşi o vorbă de-a noastră. Sanders, însă, uită că şi candidaturile lui Barack Obama, la vremea lor,  au fost finanţate prin sistemul Super PAC şi, pe atunci, nu doar că nu a protestat, dar l-a şi susţinut pe actualul preşedinte. Chiar dacă Sanders uită, Hillary nu uită şi i-o întoarce mereu: cum de Super PAC-ul era bun în cazul lui Obama şi e rău în cazul ei? A doua subtilă manipulare se referă la Acordul Panama. Fără să înţeleagă mare lucru din felul în care funcţionează un off-shore, poporul frustat că trăieşte rău sau, mai bine zis, că nu trăieşte mai bine, a aflat că marile corporaţii îşi duc banii în Panama ca să-i ferească de taxele pe care le datorează ţărilor în care fac aceşti bani. Astfel, se pierd multe, inclusiv locuri de muncă, ceea ce subliniază pînă la isterie socialistul Sanders. Statele Unite au semnat un acord de comerţ cu micul stat din America Centrală în 2011, iar acordul a intrat în vigoare în 2012. Acordul a fost susţinut de preşedintele Obama personal şi de întregul său cabinet, inclusiv de Hillary Clinton, pe atunci secretar de stat. Acordul a avut parte de critici la semnarea sa, pentru că, s-a spus, înainte de semnare, SUA nu au presat suficient de mult guvernul panamez să urmeze calea reformelor şi transparentizării, inclusiv prin abolirea legislaţiei de „paradis fiscal“. Unul dintre critici a fost Bernie Sanders. Partizanii acordului, printre care Hillary Clinton, au susţinut că abia cu acordul funcţionînd, SUA vor avea pîrghiile necesare ca să împingă Panama pe calea reformelor. Discuţia a fost, în multe aspecte, similară cu celebra dilemă a oului şi a găinii. Cînd, însă, scandalul banilor dosiţi de corporaţii şi miliardari veroşi în Panama a explodat, Sanders a găsit imediat ocazia să lege Acordul Panama de „Panama Papers“, profitînd şmechereşte că tot despre Panama e vorba. Sigur că Hillary Clinton nu pare a avea ceva în comun cu „Panama Papers“, dar are cu Acordul Panama. Poporul, furios pe miliardari, nu pricepe bine aceste nuanţe, aşa că Sanders îi trimite o torpilă electorală şi din acest unghi. Hillary ar trebui să explice diferenţa dintre Acordul Panama şi „Panama Papers“, dar poporul excitat electoral nu este deloc disponibil pentru explicaţii. La alegeri, poporul nu mai vrea să audă multe, vrea să lovească cu sete şi atît.

Am ţinut să scot în evidenţă aceste două mici manipulări, perfect justificate în logica războiului electoral, de altfel, pentru a arăta că, de fapt, contraatacul lui Sanders la reproşul legat de calificarea pentru funcţia prezidenţială este, oarecum, pe alături. Sanders nu îi răspunde lui Clinton în chestie, pentru că, într-adevăr, CV-ul ei este cu mult superior CV-ului său. Şi, atunci, mută lupta pe alt teritoriu, unde ştie că îi este superior.

Încă de la începutul campaniei electorale, trecînd în revistă toţi candidaţii democraţi şi republicani, comentatorii politici au fost unanimi că Hillary Clinton are, la cei 69 de ani ai ei, CV-ul cel mai apropiat de cerinţele postului. Sigur, desemnarea preşedintelui Statelor Unite, ca orice altă funcţie decisă prin vot popular, nu se face deloc după criterii de HR. Poporul, răvăşit de patimi politice, nu votează niciodată după CV-uri, ci după percepţii şi nu conduce niciodată un interviu profesionist de angajare pentru funcţia supremă în stat, ci se va lua după ziare şi televiziuni. Pe de altă parte, nu există o şcoală sau o experienţă anterioară care să pregătească pe cineva pentru funcţia prezidenţială. În istoria Statelor Unite, cei mai apreciaţi preşedinţi, de la Abraham Lincoln la J.F. Kennedy şi Ronald Reagan, au fost oameni politici, de partid şi atît, venind la Casa Albă cu zero experienţă relevantă pentru provocările pe care le-au avut de înfruntat. Şi, slavă Domnului, s-au descurcat de minune. Desigur, erau nişte oameni politici excep­ţio­nali, dar toţi au provenit din rezervorul „de cadre“ al partidului, de acolo de unde se aleg şi guvernatorii, şi senatorii, şi membrii Congresului.

Acestea fiind spuse, trebuie adăugat, totuşi, că Hillary Clinton are avantaje serioase în această cursă. Iar primul este, aşa cum ziceam, CV-ul. A condus diplomaţia americană din 2009 pînă în 2013, ceea ce îi permite o cunoaştere în detaliu nu doar a problemelor lumii, ci mai ales a aşteptărilor, dar şi a enervărilor care rezultă din statutul de unică superputere al Americii. Din 2001 pînă în 2009 a fost senator de New York (ultimul mandat de senator l-a cîştigat în 2006, cu un scor de peste 65% din voturi), ceea ce îi permite o cunoaştere din interior a mediului politic american. În fine, din 1993 pînă în 2001 a fost Prima Doamnă a Statelor Unite, după ce, din 1983 pînă în 1992 a fost Prima Doamnă a statului Arkansas. Practic, de mai bine de douăzeci de ani, Hillary Clinton se află în intimitatea puterii politice americane – nici un alt candidat nu are acest gen de experienţă.

Al doilea avantaj serios al lui Hillary Clinton este susţinerea politică de care se bucură din partea Partidului Democrat şi, se zice, în mod discret, dar eficient, din partea preşedintelui Obama personal. Spre deosebire de Partidul Republican, zis Mare şi Vechi, Partidul Democrat este bine structurat, are coerenţă politică, gestionează foarte bine aripile ideologice din interiorul său şi stă bine în şa în faţa valului de nemulţumire împotriva politicii care îi cuprinde tot mai mult şi pe americani. Pînă şi Bernie Sanders, versiunea socialistă a lui Donald Trump, se află în bune relaţii cu vîrfurile Partidului, chiar dacă electoratul lui este, mai ales, format din stîngiştii mult mai la stînga Partidului şi din revoltaţii antisistem. Democraţii au ştiut să-şi apropie cumva electoratul care contestă sistemul politic american în întregul său dinspre stînga.

În fine, al treilea mare avantaj al lui Hillary Clinton este amintirea lui Bill. Printre americani, Bill Clinton se bucură de o simpatie reală. Chiar şi votanţii republicani îi păstrează o amintire pozitivă. În vremea lui, s-a trăit bine. Anii 1990 sînt anii roz ai unei întregi generaţii. Inamicul URSS dispăruse, iar viitorul inamic, islamul radical, nu-şi făcuse încă apariţia. Orizonturile erau senine, economia mergea bine, era vremea de glorie a „dot com“-urilor, cînd tineri de 20 de ani deveneau, în cîteva luni, milionari, iar afacerile americane găseau pieţe noi, în China, în Rusia, în Estul Europei. Vorba lui Philip Roth, cea mai importantă chestiune pentru americani în ultimii ani ai secolului XX era dacă ceea ce făcuse Bill Clinton cu „acea femeie“ se cheamă „sex“ ori nu. Indiferent de răspunsul la această întrebare, Bill cînta la saxofon şi era şarmant. A cucerit, de pildă, inimile populaţiei afro-americane, iar faptul că această comunitate o susţine astăzi pe Hillary Clinton într-o foarte mare proporţie, aşa se explică.  

Desigur, Hillary Clinton are şi dezavantaje în această cursă. Despre ele voi vorbi săptămîna viitoare.