Axa singurătății
Probabil numai într-un teritoriu absurd cum e România poți vedea mugurii unei campanii pentru ieșirea din Uniunea Europeană cu doar cîteva luni înainte ca Bucureștiul să dețină președinția Consiliului UE.
Semnele unei răciri între București și Bruxelles au apărut de mai multă vreme, însă ele au fost pînă acum doar fricțiuni uzuale, nici măcar foarte aspre în ton sau conținut. În ultimele zile însă, Puterea și sateliții ei încep să capete curajul unor predicate fără echivoc.
Calculul pe care și-l fac acești oameni e relativ simplu și meschin. Împrumută o linie de discurs neprobată în realitate pentru a-și face loc pe scenă astfel încît accesul la bugetele publice și la sufletele oamenilor să rămînă nesmintit sau chiar să se lărgească. Dar mai e cumva acest calcul: iresponsabil. Cunoscîndu-le trecutul, știm bine că nici unul dintre cei care se joacă cu astfel de idei nu a făcut vreun fel de estimare a pagubelor în eventualitatea în care RoExit-ul prinde tracțiune.
Încerc să trec cîteva în revistă fără a avea pretenția că pot surprinde toate nuanțele.
Prima și cea mai gravă pierdere va fi cea umană. Deja, aproape toate familiile care își permit își trimit copiii la studii în străinătate. În sînul acestor familii există o tensiune permanentă legată de aceste plecări. Pe de o parte dorința ca generația următoare să aibă o viață mai bună indiferent unde pe planetă, pe de alta nevoia firească de a rămîne totuși aproape. Acum unii se întorc, alții nu. În cazul în care discuția despre RoExit ia viteză, biletul de avion va fi întotdeauna doar „dus“.
Din diverse motive, tendința plecărilor, din toate categoriile sociale, e deja ascendentă. În rîndul milioanelor de români care muncesc în străinătate există încă dorința de întoarcere acasă. Dacă întoarcerea le pune sub semnul întrebării libertatea de a pleca iar la muncă (sau în vacanță), cei mai mulți dintre ei vor alege să uite de România și să obțină cetățenia statelor în care se află acum.
Generații întregi de cetățeni perfect apți de muncă și creativi care nu vor produce și nu vor crea nimic pentru România.
Au fost mari manifestații de stradă împotriva cîtorva modificări legislative. În condițiile în care o majoritate a românilor își menține încrederea în Uniunea Europeană (conform ultimului Eurobarometru), e de așteptat că reacția publică, inclusiv cea manifestată în stradă, va fi fermă și imprevizibilă. Dacă la Ordonanța 13 sau în 10 august am văzut lucruri fără precedent în ultimii 10 15 ani, e foarte probabil că în cazul unui RoExit o să ne uităm la ele cu duioșie, mirați de blîndețea acestor manifestații.
Nu aș subestima nici capacitatea de seducție a unui discurs identitar autohtonist, nepot al neatîrnării lui Ceaușescu. Terenul e deja pregătit. Asta se întîmplă și grație cinismului unei întregi generații de politicieni, însă aceea e altă discuție. Această capacitate de seducție va funcționa și vom vedea România ruptă în două pe o nouă axă care se va reproduce ferm în toate domeniile. De la cultură la business, o să vedem delimitări ferme care vor produce și efecte politice deocamdată ținute sub control. Clișeele care fac diferența în imaginarul politic și cultural al diverselor comunități regionale, religioase, etnice sau culturale din România vor deveni infinit mai relevante. Efectele pentru relațiile dintre comunități vor fi devastatoare. Avem exemplul anilor ’90 – ani ai mineriadelor, ai conflictelor etnice de la Tîrgu Mureș și Hădăreni, cicatrici încă nevindecate cu adevărat.
Un alt efect va fi dispariția proiectelor pe termen lung, plecînd de la cele personale, private, pînă la investiții străine. Oamenii și companiile vor construi mai puțin, indiferent că e vorba de un business sau de o viață, sub spectrul incertitudinii. Generațiile născute în izolarea dictaturii își amintesc încă foarte bine ce era atunci. Parte din succesul României, atît cît e – mic și sub potențial –, vine tocmai din această siguranță oferită de apartenența la lumea occidentală.
Alt efect va fi dispariția regulilor. Referirea sarcastică la diverși politicieni ca la niște „baroni locali“ va căpăta un sens mult mai concret. Vedem deja cum România se transformă într-un soi de feudă la nivel central, însă spectrul dispariției controlului democratic va încuraja testarea limitelor statului. Stat care e deja supus asaltului și tot mai slab în reacții. Deja cu greu se mai poate vorbi în România de egalitate de șanse sau în fața legii. În cazul în care inhibiția dispare cu totul, așteptați-vă ca administratorul de bloc să vă taie apa caldă cînd va decide că ați fost obraznici.
Am evitat să discut aici despre „bani europeni“, tarife de roaming etc. Beneficiile apartenenței pot fi sesizate de orice om de bună-credință. Am preferat să scriu despre separare. Pentru că ea e elementul nou în discursul public.
Pe de altă parte, nu cred, în mod onest, că în următorii ani e posibilă o ieșire din UE. Ceea ce se poate întîmpla însă e ca România să contribuie la distrugerea proiectului european în forma actuală cu o energie care i-a lipsit atunci cînd s-a pus problema unei construcții pozitive. Efectele nu pot fi decît nefericite. Europa cu două sau trei viteze e deja pe planșa arhitecților. Așteptați-vă ca România să fie a patra viteză. Cercul exterior și neplăcut.
Ceea ce ticăloșii, meschinii și războinicii culturali ai momentului refuză să înțeleagă atunci cînd vîntură metafore identitare este că, dacă e ceva care ne-a ținut și ne ține împreună în anii aceștia, atunci acel ceva este Europa. Nu moștenirea comună, nu Biserica și nici mîndria de a fi român. Ne-am agățat cu disperare de identitatea asta și am avut dreptate să o facem. Lucrurile bune le-au depășit pe cele rele. De asta sîntem încă împreună, între aceleași granițe.
În 2018, țara noastră e de la Atlantic la Egee și de la Helsinki la Palermo. Nu știu cîți dintre vînturătorii de izolaționism și separare își dau seama că promovează un viitor limitat la axa Țăndărei-Adjud.
E paradoxal să constați, în anul centenarului, că singurul factor unificator real e Europa. Dacă vor fi vreodată puși cu adevărat să aleagă, foarte mulți români au să aleagă altceva decît România. Vor pune egal între România și șanse irosite, între România și cinism, România și prostie militantă.
Și atunci ne vom împărți – a cîta oară? – pe o axă a singurătății. Cei rămași și cei plecați. Cei care sînt „români“ și cei care au fost „români“.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
