Articol fără criză politică
Am plecat joia trecută din România lăsînd în urmă o cerere a premierului ca PD să se retragă de la guvernare dacă nu e de acord cu el. Cum nu am mai avut contact cu România patru zile, nu am ştiut dacă mai avem guvern sau nu. Dar am trăit cu un sentiment plăcut că nici nu îmi pasă foarte mult. Am fost în Italia, ţara care ne-a învăţat că, dacă eşti de partea bună a istoriei, lucrurile se mişcă şi pe pilot automat. Cum tot mai trăiesc încă în euforia profund raţională că la 1 ianuarie România a trecut de partea bună a istoriei, cred că ar trebui să ne pese tot mai puţin de starea crizelor politice. M-am întors în ţară cînd Claudiu Săftoiu îşi anunţase demisia, fără să fie clar dacă a demisionat pentru că a spus adevărul sau pentru că a minţit în legătură cu interceptările SIE. Oricum, pentru concetăţenii mei nici nu pare a fi important. Citind ziarele româneşti înţeleg vag că se discutase intens în week-end ba despre un guvern monocolor al PNL, ba despre un guvern PNL-PSD-PC cu care Băsescu fusese de acord, apoi nu mai fusese, apoi nu fusese niciodată de acord, iar în alt ziar fusese ideea lui. Dacă nu înţelegeţi ce vreau să spun, nu e vina dumneavoastră, nici eu nu mai înţeleg mare lucru. În cele cîteva zile care trec între scrierea articolului şi apariţia revistei se vor purta negocieri şi consultări, riscăm să înţelegem din nou greşit, aşa că mai bine scriu despre ce înţeleg. Am fost invitat în Italia de Aspen Institute. Think-tank american prestigios, care a deschis filială şi în România (www.aspeninstitute.ro), s-a specializat în dialogul la nivel înalt între politic şi mediul de afaceri, pe diverse teme la zi. Pe lîngă asta, organizează în mod tradiţional nişte seminarii cu totul speciale, în care se discută texte politice fundamentale. Se ia un grup de manageri de la companii mari, se duc într-un loc izolat şi se pun pe discutat Aristotel, Confucius, Hobbes, Martin Luther King, Havel etc. Efectul este cu totul spectaculos. Să-l vezi pe şeful de resurse umane de la Coca-Cola pe cîteva ţări cum se declară anti-hobbesian convins e un spectacol în sine. Am redescoperit plăcerea de a discuta zeci de minute dacă, de pildă, Luther King a ales non-violenţa din calcul strategic sau din motive morale profunde. Pentru mulţi de acolo era o redescoperire a politicii, care altfel îi interesează vag şi la un nivel mult mai superficial. Pentru mine a fost ca o întoarcere în timp şi mi s-a făcut dor de facultate. Doar că spiritul gălăgios şi nesigur al studenţilor care eram atunci a fost înlocuit de politeţea sigură de sine a unor oameni care iau decizii de milioane de euro în fiecare zi. Cîteva gînduri pe care m-am grăbit să le notez pentru că nu merită să le uit. Un moment dramatic a fost cel în care şeful de la relaţii internaţionale de la Lufthansa o combate pe Virginia Woolf (spiritul competitiv al băbaţilor a adus numai nenorociri, e nevoie de etica feminină), spunînd că el a descoperit de unul singur că trebuie să se oprească: are destui bani pentru a nu mai avansa în carieră de acum înainte şi are nevoie de timp să se gîndească la Dumnezeu. Ideea implicită că Isus a descoperit înaintea feminismului tema competiţiei care te face nefericit a trecut pe plan secund. Adunarea aceea de oameni cu cariere serioase înaintea lor părea că doar a căzut profund pe gînduri. Tocmai citisem în avion proaspăta apariţie de la Editura Trei a lui Pascal Bruckner - Tirania penitenţei. Eseu despre masochismul occidental. La seminar, ne uităm la cîteva minute din filmul Hotel Rwanda. Acolo, africani în uniformă ucid africani civili, în timp ce un om încearcă să salveze cît mai mulţi prin corupţie. Sîntem întrebaţi ce am văzut pe ecran? "Am văzut moştenirea ucigaşă a Occidentului colonizator" - spune proprietara unei companii de filme cu 40 de angajaţi, italiancă de familie bună, educată în SUA. "Dar nu apare nici un alb în film" - i se răspunde din sală. "Dar ştim cu toţii cine e de vină. Da, ştim mereu cine e de vină." Bruckner ar fi adorat scena. Toată acţiunea s-a petrecut într-o mică localitate turistică din afara Romei, unde se află reşedinţa de vară a Papei, Castel Gandolfo. Nu e un castel medieval sau ceva în genul acesta, ci o clădire mare ce domină priveliştea (un lac vulcanic în jurul căruia se întinde localitatea) şi care îndeplineşte rolul de observator astronomic al Vaticanului. O clădire îngrijită de iezuiţi unde nu vezi decît fotografii cu stele şi planete. Un călugăr fost profesor de fizică ne explică cum funcţionează. Are aerul că ar putea vorbi ore în şir despre expansiunea universului. Dacă îl întrebi unde este Dumenezeu în toate acestea, îţi răspunde timid, aproape încurcat, că Dumenezeu nu e în ştiinţă, crezi sau nu crezi. Apoi se întoarce grăbit la o explicaţie pe care o uitase despre cum se fac inferenţe privind atmosfera planetelor îndepărtate în funcţie de cum pică lumina pe ele atunci cînd se interpun între stelele lor şi noi. M-a mirat spiritul plîngăcios al italienilor. Aproape invariabil se plîng de perspective, de nevoia de reforme pe care acest guvern votat de cei mai mulţi dintre ei nu le va putea face. Gerontocraţia te domină, în politică, în afaceri. Cînd îţi spune asta un om care la 35 de ani conduce un departament cu 50 de angajaţi nu ştii ce să mai crezi. Am ajuns să fiu chiar invidiat pentru că vin dintr-o ţară condamnată la creştere. "Cristian, generaţia voastră nu poate decît să crească, noi nu putem decît să plătim pentru viaţa bună de acum a părinţilor noştri, come si dice in inglese, egoismo generazionale". Îmi spune asta un profesor de dreptul muncii, care se declară plictisit de toată povestea asta cu vizitatul de biserici. Dacă ai biroul la 10 minute de San Pietro te cam plictiseşti să fii întrebat de turişti unde e San Pietro. Eşti un fel de ghid turistic voluntar într-un mare muzeu. În acest timp, un chelner din generaţia mea mă întreabă în română dacă mai vreau vin. De altfel, dai de români la tot pasul. Întreb unde este toaleta, o fată timiduţă îmi răspunde: "la stînga, cum urcaţi". Organizatorul italian se declară încîntat de tînăra care are grijă de "feetizza" lui. O italiancă care vrea să fie drăguţă nu înţelege cum şi-a dat seama chelneriţa că sînt român, doar "nu arăţi deloc ca un român". Înţeleg că este un compliment, destul de nepoliticos dacă îl analizăm mai serios. Oricum, nu e singurul moment cînd pluteşte în aer ideea că aceşti italieni drăguţi şi inteligenţi nu au mai întîlnit pînă acum români cu care ar putea discuta despre Antigona.
