Articol cu laude

În sfîrşit, Comisia a publicat raportul decisiv pentru aderarea României, oprind numărătoarea la 1 ianuarie 2007. Formal vorbind, mai rămîne co-decizia Parlamentului European şi acordul final al şefilor de state adunaţi în Consiliul European de iarnă. Dar Comisia avea cuvîntul decisiv, fiind instituţia însărcinată cu monitorizarea României. Doar o tîmpenie catastrofală în plan intern ar putea să schimbe ceva în Parlament şi Consiliu. Ceva emoţii mai vin dinspre cele cîteva state care nu au ratificat Tratatul de aderare, incluzînd aici Franţa şi Germania, dar, întrucît au susţinut pînă acum că aşteaptă acest raport al Comisiei, ar trebui ca procedurile să se termine la timp. E timpul pentru un scurt bilanţ. Riscăm ca asta să fie o săptămînă istorică şi să treacă pe lîngă noi în enervări provocate de aglomerarea francofonă şi alte chestiuni pe care le vom uita repede. Cred că este momentul să dăm cezarilor ce le aparţine şi să recunoaştem că între 1999 şi 2007 România a reuşit ceea ce puţini credeam atunci că se poate întîmpla. Văd că acum se naşte moda să scrii despre cît de mult vom avea de suferit şi cît vom plăti aderarea. E şi asta o contrareacţie la euroentuziasmul atît de nedilematic de pînă acum. Una peste alta, Uniunea Europeană are meritul de a fi un experiment istoric care a reuşit să dea anumitor societăţi impulsul şi banii necesari pentru ieşirea din subdezvoltare. Mă refer aici la Spania, Portugalia, Irlanda, Grecia. Nu e cazul să trecem de la extaz la agonie, fără să plasăm costurile şi beneficiile în perspectivă comparativă. Iar beneficiile vor fi indubitabil mai mari. Cînd au fost făcuţi primii paşi, în 1997-1999, acest moment părea iluzoriu. Inflaţia se măsura atunci în trei cifre, se făceau liste brambura cu întreprinderi mamut care trebuiau închise; PRM, PDSR şi minerii ameninţau cu revolte de stradă; ţărăniştii şi democraţii se certau pe restituirea pădurilor. Cînd au început negocierile în 1999, aderarea acelei Românii părea a fi cam ce este acum aderarea Turciei: un proces ce se măsoară în decenii şi nu e foarte cert cum se va termina. Pe de o parte, a fost vorba despre un noroc istoric: am prins ultimul val al entuzismului vestului de a se deschide spre est. Dar asta nu trebuie să oculteze faptul că, totuşi, această clasă politică şi-a propus un obiectiv şi l-a realizat. Mi-am propus azi să laud nişte politicieni, dintre cei care ne scot din sărite de obicei. Cine este deci "de vină" pentru aderare? În primul rînd, CDR. Acea relicvă a istoriei recente a făcut cîţiva paşi care au fost decisivi şi a scos în cîţiva ani România din zona gri a postceauşismului, ducînd-o spre deschiderea negocierilor. În primul rînd, CDR a realizat prima schimbare paşnică şi democratică a puterii într-o ţară care pînă atunci trecea ca fiind blocată într-o semidemocraţie, cam ce sînt azi Belarus sau fostele republici sovietice care se termină în "stan". În al doilea rînd, în modul lor bîlbîit, guvernările de dinainte de 2000 au realizat deschideri economice importante, lăsînd apoi guvernele următoare să culeagă roadele (creşteri economice semnificative şi constante începînd cu anul 2000). Este de menţionat şi Emil Constantinescu, care a fixat orientarea disperată spre Vest ca unică politică externă, lucru care nu a mai fost întors ulterior. În fine, cu toate lipsurile sale, premierul Adrian Năstase a menţinut cele începute anterior. Deşi acum pare că nu e mare lucru, orientarea europeană fermă a lui Năstase în 2000 a fost o surpriză. Protecţionismul economic obtuz şi închistarea epocii Văcăroiu au fost date uitării şi Năstase a luat ascultător notiţe de la FMI, drept pentru care creşterea economică s-a menţinut pe toată perioada mandatului său. Naţionalismul găunos de dinainte de 1996 a fost abandonat, optînd pentru un discurs aţos despre guvernarea concretă. Imaginea unui Năstase cocoţat pe camion, alături de Păunescu şi Vadim Tudor întru salvarea economiei româneşti de reforma capitalistă, nu anunţa guvernarea sa. Cu alte cuvinte, a candidat socialist şi a condus liberal în economie, respectînd şi el un tipar de comportament în Europa postcomunistă. În plus, şi-a asumat politic integrarea şi a pus presiune pe sistemul administrativ pentru a urma calendarul de drum. Mai trebuie menţionate două personaje care au dus pe umeri greul negocierilor: ministrul Vasile Puşcaş şi secretarul de stat Leonard Orban. Limitele acelui Guvern s-au văzut în două domenii vitale: democratizarea şi corupţia. România a părut atunci un exemplu bizar de ţară cu un picior în Uniune, dar cu probleme serioase în ce priveşte libertatea de expresie şi organizarea onestă a alegerilor. Cît despre corupţie, acesta a fost punctul slab al lui Năstase. De fapt, punctul forte (depinde de perspectivă), dat fiind că sistemul raţionalizat de colectare a "plusvalorii" din economie era coordonat de sus, după cum demonstrează acum procurorii. Actuala coaliţie de guvernare a potolit grijile europenilor în ce priveşte democratizarea şi a avut inspiraţia de a juca cu Monica Macovei la deschidere în ce priveşte corupţia. Din nou, şefii politici - Băsescu şi Tăriceanu - au meritul de a fi menţinut presiunile pe sistemul administrativ şi de a fi urmărit politic măcar acest obiectiv, cu toate crizele, provocate tot de ei, prin care au trecut. În cei şapte ani ce s-au scurs de la începerea negocierilor, obiectivul aderării a dat clasei politice un scop comun major şi a asigurat o oarecare coerenţă. Rămîne de văzut ce altceva i-ar mai putea uni de acum înainte.