Arborele problemelor și alte hărți sau oglinzi

În management există o procedură, o strategie de analiză a problemelor, care permite vizualizarea modului rizomatic în care se ramifică acestea, de la cauze indirecte la cauze directe, apoi la efecte directe, respectiv efecte indirecte. Vizualizarea ansamblului este importantă, pentru că te pune într-o perspectivă din care nu doar că găsești mai ușor soluții, dar nu riști să confunzi o „ramură” cu alta – de pildă, o cauză cu un efect sau poate chiar o soluție cu o problemă.

Profesorii sînt o specie – o zic amuzat și mai degrabă afectuos, dar nu fără un oarecare necaz, totuși – care are înnăscută o genă a cîrcotelii și una a frustrării. Pe de o parte, îi deranjează sau îi enervează tot ce le cere să facă cineva care se află pe o poziție ierarhică superioară, pe de altă parte li se pare că toți aceștia sînt niște tîmpiți, niște incompetenți, niște inși lipsiți de viziune, aflați pe treapta respectivă ierarhică fără merite și care, fără îndoială, sînt mai proști ca profesorii de la catedră. Ah, și care muncesc, sigur, mult mai puțin.

M-am amuzat și eu oarecum, zilele trecute, la o caterincă de acest fel, pe care cineva, pe Facebook, o făcea vizavi de solicitarea primită de la inspectorat de a prezenta „oglinda claselor” în cadrul unei inspecții tematice, probabil una care viza reînceperea în condiții bune a semestrului al II-lea. Caterinca, firește, era susținută de o serie de comentarii ale altora, care mai de care mai indignate, unele ajungînd să dezvolte obsesia lingvistică a „limbajului comunist”. Și ha-ha-ha, hi-hi-hi, ce proști sînt inspectorii, cum nu știu ei decît să fie „organ” de „control”, cum nu știu decît să ceară „hîrțoage” și cum se distrug astfel pădurile etc. Cînd zic că m-am amuzat, oarecum doar, mă refer la faptul că, desigur, am putut zîmbi la nivelul unei subversiuni superficiale, pe care o înțeleg, la adresa autorității și pentru că am suficient „organ” de receptare a ironiei și de a fi autoironic, în general.

Desigur, în loc de „oglinda clasei” s-ar putea spune „harta clasei”, să zicem, sau în alt fel. Dar, ca să revin la păduri și la arborele problemelor, de la care am pornit, caterinca respectivă ar fi putut lipsi dacă s-ar fi stat puțin la cîntărit și la situat chestiunea respectivă în schemă. Oglinda clasei, atunci, ar fi putut fi văzută nu ca o problemă, ci ca una dintre soluțiile la o problemă, odată cu identificarea cauzelor, a efectelor și a eventualelor rezolvări. Căci în toată țara, de la începutul anului școlar, s-a solicitat ca fiecare sală de clasă să aibă această „oglindă a clasei”, pe ușă și pe catedră, eventual, cu un scop foarte clar: evitarea deplasării elevilor, implicit evitarea cît mai eficientă a contactelor în condiții pandemice. Profesorul X, cînd merge într-o sală de clasă, nu poate ști exact dacă toți elevii se află în băncile lor, așa cum au început ziua de cursuri, în afara unui astfel de instrument. E pur și simplu o formă de a întări siguranța. Elevii sînt conștientizați în plus, iar profesorii au un mijloc de control. Nici nu știu dacă nu cumva acest mijloc a fost solicitat de DSP, fapt care mi se pare destul de plauzibil. În condițiile în care situația este cum este, în care se fac, totuși, eforturi substanțiale, din toate părțile, pentru a se desfășura un act educațional cît mai eficient prin revenirea în sălile de curs, cu asigurarea unor măsuri de siguranță crescute, să faci caterincă doar pentru că nu ai stat să pui chestiunea în cauză la locul potrivit în arborele problemei mi se pare puțin deplasat. La fel de bine se poate face astfel caterincă de circuitele din școli, cu săgețile sau indicatoarele simbolice care impun direcții și coridoare de deplasare, la fel se poate face caterincă de măștile pe care cu toții trebuie să le poarte în școli, deopotrivă elevi și părinți (pe loc aș putea scrie niște versuri de tip epigramă prin care să ridiculizez  imaginea) sau de faptul că se calculează sutele de litri de dezinfectant de care e nevoie pentru a se asigura igienizarea pentru perioade medii de timp a școlilor.

Ironia, caterinca, bășcălia sînt instrumente sociale, fără îndoială, au un rol important în funcționarea acesteia și în evoluția ei. Dau seama adesea despre mecanisme de control, de constrîngere uneori, fiind mijloace de apărare în fața acestora, au cunoscut forme subtile în epocile totalitare și au contribuit decisiv la menținerea unei sănătăți fragile a societății. Au în ele, cum spuneam, ceva subversiv, care devine un motor sau mai bine zis un combustibil spiritual al societății. Pe de altă parte, mi se pare că au, în destule situații, relevanță în indicarea acelei gene a cîrcotelii, despre care aminteam la început, dezvăluindu-ne o serie de frustrări.

Pentru a nu pica și eu în păcatul de a nu mă situa mai atent în arborele problemei, încerc să găsesc și motivația, privind de undeva mai de departe. Această permanentă cîrcoteală, acest permanent sentiment de nemulțumire, de frustrare pe care îl găsim la  masa profesorilor, poate nu este deloc unul specific breslei. Poate se găsește de fapt și la alte categorii sociale și profesionale. Este justificat, poate, de anii mulți, de deceniile de frustrări acumulate în lipsa unei așezări coerente a societății într-o formulă de echilibru, în care încrederea în așezarea corectă a valorilor s-a deteriorat, în care meritocrația a fost mai mereu doar un concept discursiv, în care s-a diminuat pînă la dispariție încrederea în autoritate, în instituții, în cei ce le administrează și le manageriază.

Mă gîndesc, cu strîngere de inimă, la faptul că educația este pusă sub semnul unui ideal educațional, formulat prin lege, și că programele școlare se deschid cu seturi de valori pe care le urmăresc, teoretic, în formarea educabililor. Toate însă par a se pierde într-o nebuloasă în cele din urmă, transformîndu-se în caterincă. E de lucrat mult la această problemă, iar identificarea corectă a cauzelor, asumarea lor la nivel sistemic, e primul pas înspre găsirea soluțiilor. O oglindă a sistemului, nu doar a clasei, ne-ar trebui. Desigur, am vedea că există așezare corectă în bănci în unele colțuri ale clasei, dar că există și debandadă, în altele.     

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.