Anticorupţia şi claritatea morală
S-ar zice că vizitele comisarilor europeni la Bucureşti într-o perioadă atît de critică ar trebui să reprezinte adevărate coşmaruri pentru oficiali. Dimpotrivă însă, vizitele comisarului pentru Justiţie Franco Frattini au devenit adevărate guri de oxigen pentru Monica Macovei. La vizita sa din toamnă, în plină bătălie pentru schimbarea legislaţiei, comisarul a întins o mînă de ajutor ministrului. Acum, după ce presa a scris că Macovei se gîndeşte la demisie, Frattini vine din nou cu declaraţii mai mult decît favorabile, bifînd toate chestiunile sensibile. Despre agenda integrării: "În acest domeniu (justiţie şi afaceri interne - n.m) am înregistrat pînă acum progrese enorme, iată de ce pot să fiu mai mult decît optimist". Despre conflictul cu majoritatea pro-corupţie din Parlament: "Sper din tot sufletul şi sînt încrezător că Parlamentul va da sprijinul total doamnei Macovei. Dacă nu, ar fi un dezastru pentru România". Despre DNA: "lucrează bine şi este foarte important să se evite schimbarea regulilor precum revocarea sau numirea procurorilor, care datează de opt-nouă luni şi care trebuie mai degrabă implementate decît schimbate". Declaraţii mai tranşante decît cele ale lui Frattini nici că se puteau. Ele vin să facă ceva lumină într-o dezbatere internă dominată de o zumzăială de fond care vrea să relativizeze problema corupţiei. Noua realitate instituţională vine de fapt peste o cultură politică nepregătită. O cultură paranoidă, în care nu există realitatea, ci doar imaginea. O lume ce suferă cronic de lipsă de claritate morală (ca să împrumut un termen al lui Natan Sharansky, folosit de el într-un context doar aparent diferit). Cum de se vede reforma Macovei mai clar de la Bruxelles decît la Bucureşti? Cred că diferenţa este dată de context. Acolo nu există corupţie fără corupţi, iar cînd apar acuzaţii se discută concret despre faptele celui în cauză, nu despre cine are interes să îi facă rău (o întreagă comisie europeană a demisionat pentru că unul dintre comisari - fost premier al Franţei - îşi făcuse dentistul consilier fictiv şi încasa bani nemunciţi). Spre comparaţie, o ţară întreagă rămîne convinsă că afacerea mătuşii Tamara e cusută cu aţă albă şi nimic nu se întîmplă (a se observa că Năstase e urmărit pentru altceva de procurori). Acelaşi Năstase este întrebat de Evenimentul zilei: "De ce n-aţi dat dvs. drumul dosarelor cu marii rechini?" şi răspunde: "Pentru că n-am vrut, în perioada cît eram la guvernare, să dezechilibrez Guvernul sau echipele sau guvernarea sau economia sau partidul sau... De ce? Pentru că eu aveam un deadline, care era decembrie 2004, pentru încheierea negocierilor cu Uniunea Europeană". Anticorupţia, se vede, e o chestie destabilizatoare la adresa a tot - rîul, ramul, guvernarea, economia, şi oamenii serioşi nu se apuc de aşa ceva. În plus, Năstase nu a dat drumul (el, prim-ministru) dosarelor, tocmai pentru a nu afecta integrarea. Cam ameţită Europa asta care, pe de o parte, îţi cere cazuri concrete printr-o clauză de salvgardare foarte dură şi, pe de alta, nu te lasă să anchetezi corupţi (tu, prim-ministru). În acest mediu în care Năstase dă sau nu drumul la dosare, corupţia este ceva cu totul relativ. Corupţia nu există în sine, depinde doar din ce unghi priveşti. Cum corupţia nu există în sine, logic este că nici anticorupţia nu poate exista ca atare. Există doar răfuială politică. Nicolae Mischie spunea că Adrian Năstase i-a fabricat dosarul. La fel spunea şi Dumitru Sechelariu. Radu Mazăre spune că Băsescu "l-a lucrat". Adrian Năstase proclamă fără umor că a "înnebunit lupul" şi spune că totul este o conspiraţie controlată de Cotroceni. De altfel, acesta pare a fi ultimul sport naţional: Băsescu e în toate. Cîtă vreme s-a rezumat la a face declaraţii despre cazul său şi a reclamat greşelile procurorilor, Dinu Patriciu a părut un capitalist stăpîn pe el, atacat de un sistem care nu înţelege economia de piaţă. Cele peste 20 de vizite la Parchet păreau a-i da dreptate, lungind nepermis ancheta la nivel de procuratură într-un caz oricum atît de complicat, încît nici revistele economice n-au fost capabile să-l explice clar. Prost sfătuit, în ultima vreme Patriciu denunţă complotul cotrocenist, vorbeşte în fabule transparente, declară emfatic că nu-l va ierta pe Băsescu şi proclamă că lupta anticorupţie este de fapt isterie anticorupţie. Doar că dosarul Patriciu e anchetat de dinainte de 2004, de pe vremea cînd nici nu se putea vorbi despre isterie anticorupţie, de fapt nu se putea vorbi despre anticorupţie deloc. În al doilea rînd, ancheta a fost şi este derulată de Parchetul General, care e departe de a fi o instituţie stahanovistă în ce priveşte corupţia. În fine, cazul ţine de practici presupus nelegale la bursă, nu este un caz de corupţie (ar putea fi doar pentru oficialii de la Comisia de Supraveghere). În concluzie, cazul Patriciu nu are legătură cu ofensiva împotriva marii corupţii, iar autoplasarea sa în rînd cu Năstase et comp. nu face decît să-i şubrezească imaginea publică, asta indiferent de reala sau presupusa implicare a preşedintelui Băsescu. De fapt, România trece acum dureros printr-o tranziţie morală. De la haos la reguli. Cînd corupţia este generală, relativitatea morală e singura bornă stabilă: "cînd toţi se îmbogăţesc, doar n-o să rămîn tocmai eu sărac; eu, şeful Guvernului, se face Dana de rîs la coafor..." De unde să începi atunci lupta cu corupţia? De fapt, problema cu Mazăre, Năstase şi alte "victime" nu ţine de "sînt sau nu vinovat?", ci de "dar de ce s-a început tocmai cu mine?".
