America
Am ajuns pentru prima oară în Occident în urmă cu aproape 30 de ani. Întîmplarea a făcut să nu fie „Occidentul apropiat”, ci tocmai Statele Unite, New York – Washington. La început mi s-a părut că am intrat într-un film pentru că cele mai multe lucruri despre America le știam, evident, din filme. Nu apucasem să văd însă aproape nimic din New York (eram în prima zi de la sosire), cînd gazda mea, o regretată profesoară universitară de civilizație franceză, tocmai la un film m-a rugat s-o însoțesc. Fiindcă în cursurile sale voia să facă o paralelă între cavalerii din Franța Evului Mediu și cowboy-ii din Statele Unite, filmul acela prezenta pentru ea chiar un interes profesional. Era vorba de Unforgiven cu Clint Eastwood. Nu puteam s-o refuz, deși știam că filmul rula deja și la cinematograful Patria din București (la acest capitol eram aliniați cu New York-ul). A trebuit să las brusc zgîrie-norii și forfota teribilei metropole și să intru într-un mall cu mai multe săli de cinema, așa cum sînt astăzi și la noi, cu diferența că, dacă plăteai intrarea, puteai să stai la oricîte filme și să le vezi de oricîte ori voiai. Am intrat în sală la vreo cinci minute după început. Am urmărit lunga poveste a cowboy-ului care salvează onoarea unor prostituate, deși ardeam de nerăbdare să ies cît mai repede afară, să văd străzile, oamenii, mașinile și zgîrie-norii. Cînd, în sfîrșit, după mai bine de două ore, filmul s-a terminat, doamna profesoară m-a rugat să mai stăm puțin, ca să prindem următoarea proiecție, să vedem și cele cinci minute pe care le pierduserăm la început. Cred că abia m-am abținut să oftez (nu voiam s-o supăr în vreun fel) și m-am așezat, cu stoicism, la loc pe scaun. Filmul a pornit a doua oară și foarte repede a ajuns la ceea ce mai văzuserăm. Am început a mă foi, dar profesoara nu s-a clintit. „Mai stăm puțin”, m-a rugat. Am stat, dar ca pe ghimpi. Afară mă aștepta cel mai fabulos și mai viu oraș din lume, iar eu stătusem pînă atunci, vreme de aproape trei decenii, închis într-o țară încremenită în moartea clinică a comunismului. După vreo alte cîteva minute, gazda mea mi-a șoptit din nou: „Eu mi-aș dori să mai vedem încă o dată întregul film, nu te supăra”. Ce altceva puteam face decît să-l trec Dunărea pe Clint Eastwood, cu calul lui cu tot, doar în gînd, bineînțeles. L-am urmărit cum le-a salvat încă o dată pe prostituate de oamenii cei răi. Cînd am ieșit afară era deja întuneric și mă durea locul pe care șezusem. Noroc că în Times Square reclamele străluceau feeric. Într-una din ele era poza Nadiei Comăneci sub care scria: „Un corp de nota 10 se potrivește cu o lenjerie de nota 10”.
Aveam totuși înainte aproape o lună întreagă în care să văd New York-ul și Washington-ul. În zilele următoare mi-am sucit gîtul tot zgîindu-mă în sus, după zgîrie-nori. M-a minunat felul elastic și relaxat în care mergeau tinerii de culoare pe stradă. M-au fascinat șirurile de mașini mari și pătrate care umpleau bulevardele, balansîndu-se pe suspensiile lor comode ca bărcile pe valuri. M-au zăpăcit sirenele poliției și ale ambulanțelor care-mi păreau a-și face loc cu forța prin trafic. M-au alarmat agenții de pază ai unei bănci care au scos pistoalele lor enorme în fața mea, oprind pur și simplu circulația pietonilor, în momentul în care a apărut duba blindată care venea să transporte banii. M-au intimidat tarabagiii latino instalați pe trotuare cu șepcile lor întoarse pe dos, care-și vindeau marfa gesticulînd și abordînd trecătorii cu formule din care nu pricepeam o iotă. La început mă întrebam dacă nu cumva sînt periculoși și nu știam cum să reacționez la apelurile lor. Am mîncat pentru prima dată în viață iaurt cu fructe și mi s-a părut o mare ciudățenie. M-au uimit cele aproape o sută de canale de televiziune (la noi, pe lîngă TVR, abia dacă se înjgheba prima televizune privată: SOTI). De la atotcunoscătoarea mea gazdă am învățat o mulțime de lucruri despre baschetul american, despre NBA adică, și am urmărit la televizor una din marile lor finale, între Chicago Bulls și (parcă) Phoenix Suns. Era epoca de aur a unor Michael Jordan, Scotty Pippen sau Horace Grant (cel cu ochelari), iar Magic Johnson tocmai înfiorase întreaga lume anunțînd că era infectat cu HIV.
La Metropolitan Opera am văzut Lacul lebedelor cu ireala gruzină Nina Ananiashvilli, care a stîrnit nu aplauze, ci exclamații de uluire cînd a apărut ca un abur printre lebedele americane (sub care cam duduia scena). Am fost apoi vizavi, la Cafe Fiorello, unde chelnerii erau balerini cu jumătate de normă și aproape că zburau printre mese cu multe farfurii pe brațe. Am mîncat, tot pentru prima oară, medalion de somon și am băut un vin italienesc. Culmea e că prețul a fost mult mai mic decît al unui meniu similar de prin restaurantele „de fitze” apărute în Bucureștiul acelor vremuri. Atunci am înțeles probabil, pe deplin, ce înseamnă periferia, cu toate complexele ei orgolioase.
De la Washington, unde am ajuns grație lui Dorin Tudoran, mi-au rămas în minte alte minuni. De exemplu, monumentala gară din capitala americană se vizita ca un muzeu. Dar n-am văzut trenuri, n-am văzut șine sau tampoane, n-am simțit miros de gudron, ca să nu mai vorbesc de alte izuri cu care eram obișnuit de prin gările noastre. În schimb, am observat cu atenție și am ascultat un pian mecanic care cînta singur în mijlocul impunătorului hol central. Am admirat plante exotice care erau expuse ca într-o grădină botanică, iar la subsol am făcut turul restaurantelor, fiecare cu alt specific național. De la cel american am comandat o porție mică (știam deja că trebuie să fie mică) de antricot la grătar cu cartofi prăjiți. Deși, evident, era vorba de un fast-food, fripturile se făceau pe jar de lemne. Și m-am trezit cu nu mai puțin de șase antricoate în farfurie. Porția medie avea nouă, iar cea mare douăsprezece. Erau însă fragede ca pufuleții, așa că, în mod incredibil, am reușit să le mănînc destul de ușor pe toate.
Sigur, astea sînt doar cîteva instantanee din tot ce am văzut acolo. Mi s-a părut atunci că America devenise oarecum la îndemînă, că voi tot reveni în ea. Dar, cum spuneam, au trecut aproape 30 de ani și încă n-am reușit.
