Alte motive de Cîrcoteală

Să fie clar. Sînt un mare entuziast al ideii de Uniune Europeană. Onorabilele Instituţii de la Bruxelles au reuşit să păstreze pacea într-o Europă în care, prea des, la putere au ajuns tot soiul de gargaragii cu rating mare. Hitler, Mussolini, Stalin şi alţii ca ei au inspirat masele, au înflăcărat generaţii de cetăţeni. Ei s-au înrolat şi au purces la luptă. Înflăcăraţi fiind, aveau idealuri, credeau în liderii lor, plecau pe front. Numai între 1870 şi 1945, nemţii şi francezii s-au spintecat între ei, cu milioanele, în trei războaie teribile. Două dintre ele s-au numit mondiale şi, pe lîngă numiţii francezi şi germani, au mai murit şi englezi, polonezi, unguri, italieni, români, greci, olandezi, bulgari, cehi. Succesul numărul unu al Uniunii Europene s-ar putea numi plictiseală. Fiii sau nepoţii celor care se luau în cătarea puştii pe plajele din Normandia sau pe dealul de la Monte Cassino, pe Linia Maginot şi prin nisipurile Africii, negociază astăzi, în clădirea Berlaymont, dimensiunea castravetelui ideal pentru comerţul comunitar. Astăzi, negocierea între interesele naţionale se face în plicticoase şedinţe tehnice. Funcţionari prea puţin cunoscuţi publicului duc altfel de bătălii. Repet, taţii lor îşi scoteau reciproc maţele şi ocheau cu grijă şi disperare, în speranţa că europeanul celălalt, şi nu el, va cădea mort în şanţul de lîngă drum, pînă la finele bătăliei. Astăzi, nu cred că există în Europa vreun tînăr care să fie atît de înflăcărat de vreun discurs al lui Barroso, încît să se ceară voluntar pe front. Numai science fiction-ul ar putea crea un asemenea specimen. Hitler şi Stalin au înflăcărat masele. Barroso le plictiseşte. „Decît că“ mulţi dintre fanii primilor au sfîrşit mai degrabă prost, cu creierii răspîndiţi pe marginea tranşeei. Îmi pare cumva riscant să mai cîrcotesc la adresa unei organizaţii care a reuşit atare performanţă: pace şi prosperitate pe un continent atît de agitat. Cu toate astea, îndrăznesc. Nu mai revin la bîlbele dosarului Mediu. La negocierile politice care (re)definesc priorităţile de dezvoltare după cum pică bine la public. La aberaţia pretenţiei că salvezi planeta pentru următoarele mii de ani, schimbînd discursul la fiecare cincinal. Trec apoi la politica de selecţie a cadrelor de conducere (sună bine, nu?). Atunci cînd preşedintele Uniunii este ales într-un conclav închis (27 de cetăţeni, şefi de stat şi guvern), fără ca publicul să poată afla care sînt criteriile, cred că avem problema deficitului de democraţie. Nu reiau argumentele pe care Cristian Ghinea le-a enumerat într-un număr anterior al Dilemei vechi, sub un titlu dur: „Alegeri în stil sovietic“. Domnii şi doamnele din Consiliu ar putea măcar să mimeze ceva audieri publice înainte de a-şi face cunoscută decizia (luată, oricum, cu mult înainte). Transparenţa nu este punctul forte al politicilor adoptate de instituţiile europene, în ciuda catralioanelor de terabiţi de informaţie aruncate de-a valma pe ciudatul sistem de site-uri comunitare europa.eu. Astfel ajung la Comunicare. Portalul european are prea multe informaţii, aruncate de-a valma, fără un motor de căutare decent. Există, e drept, o circumstanţă atenuantă: se pare că europa.eu este cel mai mare sistem de site-uri din lume. Este însă aproape imposibil de utilizat de către „profani“, adică de cetăţenii obişnuiţi. Acum vreo cinci ani, am urmat un curs de utilizare a sistemului europa.eu, la European Journalism Center, în Maastricht. A durat patru zile. Altfel spus, dacă vrei, ca ziarist, să scrii documentat despre deciziile Comisiei, să afli ce a dus la o anumită directivă, care au fost dezbaterile pe o recomandare, cine şi ce poziţie a avut, îţi trebuie un curs special despre cum să navighezi prin preabarocul sistem de informare bruxellez. Altfel, ca profan, eşti mort, îţi prinzi rapid urechile şi renunţi. Evoluţiile actuale sînt înduioşătoare. Prin 2007 participam, împreună cu Lucian Sîrb (atunci multhulit şef al Ştirilor TVR, azi director editorial al Euronews), la o conferinţă organizată de Margot Wallström (comisar, şefa comunicării globale a Comisiei). Toţi cei din sală (directori de televiziuni publice din statele membre) au recomandat doamnei comisar să îşi sfătuiască subalternii să treacă de la comunicarea.DOC la cea.AVI. Adică, de la text la video. Ei bine, căutaţi pe http://ec.europa.eu/avservices/home /index_en.cfm şi vă minunaţi. Au luat recomandarea în serios! Acum găsiţi o avalanşă de clipuri, documentare, campanii video. Unele sînt bune. Altele sînt sinistru-propagandistice. Cîteva sînt naive. Unele sînt inteligente, altele de-a dreptul stupide. Vă indic doar două exemple. La adresa http://ec.europa.eu/avservices/ video/video.cfm?&site lang=en&type=3&StartRow=61 o găsiţi pe adolescenta Ramona din România care ne sfătuieşte să facem duşuri scurte şi să evităm băile lungi, pentru a lupta cu schimbările climatice! Acum două-trei luni, Hugo Chavez intra în gura lumii şi era socotit ridicol pentru că făcea exact aceeaşi recomandare poporului din Venezuela. Azi, Comisia a preluat mesajul şi îl propagă de mama focului. Al doilea exemplu ilustrează înduioşătorul efort al Instituţiilor de a se „adecva“, de a „intra în rîndul lumii“, preluînd tehnicile standard ale industriei de publicitate. La http://ec. europa.eu/avservices/video/video_prod_en.cfm?type =details&prodid=9552&src=1, vedem un clip dedicat Inovării şi Creativităţii, plin de nuduri şi apropo-uri erotice. Nu zic, e nostim, numai că îmi pare totalmente inadecvat. Am sentimente amestecate. Mai că m-aş căptuşi cu entuziasm, văzînd atari eforturi de modernizare a comunicării către cetăţenii statelor membre. Numai că întristarea îi este soră veseliei, pentru că toate încercările astea se fac amarnic de amestecat, fără vreo planificare, cu un impact minim, cheltuind de pomană bani frumoşi. Nu vreau să fiu acuzat de meschinărie. Adică, eu refuz Instituţiilor care au consolidat Pacea Europeană dreptul de a arunca oarece bani pe fereastră. Numai că dreptul meu la cîrcoteală este un alt succes al aceleaşi Uniuni Europene şi, de aceea, am de gînd să uzez de el. Astfel, îmi afirm bucuria că trăiesc într-un stat membru.