Alegerile fără cîştigător din Marea Britanie?
Cum în sondajele de opinie laburiştii şi conservatorii sînt cotaţi oarecum la egalitate, alegerile britanice, din 6 mai, ar putea foarte bine să producă un parlament „de coaliţie“ în care nici unul dintre marile partide să nu obţină o majoritate, iar liberal-democraţii să deţină balanţa puterii. În funcţie de partidul care obţine mai multe voturi, Gordon Brown, liderul laburist, sau conservatorul David Cameron va deveni prim-ministru, cu sprijinul liberal-democraţilor.
Surpriza este aceea că diferenţa în sondaje dintre conservatori şi laburişti nu este mare. După 13 ani în care au fost la putere, laburiştii au intrat în campanie cu un handicap major: moştenirea Tony Blair. Dintr-un candidat valoros în 1997, Blair a devenit cel mai mare risc pentru partidul său, după războiul din Irak, fiind practic forţat să părăsească scena politică în 2006.
Despre urmaşul său, ministrul de finanţe Gordon Brown, Blair a spus că este un „prostănac“. Un om fermecător şi plin de umor în viaţa particulară, în public dă dovadă de o plictiseală fără limite. În Marea Britanie, la prima dezbatere electorală televizată, Nick Clegg a impus imaginea liberal-democraţilor prin prospeţime şi dezinvoltură, David Cameron a părut elegant, dar vag, iar grozavul Brown a izbucnit ca un tun plin cu statistici.
Dar statisticile n-au fost atît de bune precum ar fi trebuit să fie. Reputaţia lui Brown pentru prudenţa fiscală s-a dus pe apa sîmbetei odată cu Marea Recesiune.
Cu toate acestea, tocmai Marea Recesiune este mărul discordiei laburiştilor, mai ales în perspectiva asumării de către conservatori a reducerii drastice a cheltuielilor publice, din clipa în care vor veni la putere. Iar acest lucru îi face pe oameni să se gîndească cu îngrijorare la stabilitatea locurilor de muncă.
Laburiştii au un interes evident în a combate în campanie felul cum e gestionată criza economică. Conservatorii ar fi făcut mai bine să-i sprijine în acest sens, în timp ce şi-ar fi axat atacul asupra economiei guvernamentale ca un tot – mai ales pe dependenţa laburiştilor de a centraliza şi a supraregulariza lucrurile. Dar aceasta va fi dificil de realizat pentru că naivul lor George Osborne pare hotărît de a pune problema „reducerii deficitului“ pe tapetul programului conservator. A cheltui economiile – argumentează el – ar reabilita credibilitatea finanţelor publice din Anglia, reprimînd neliniştea bancherilor, a investitorilor şi a consumatorilor, cu privire la creşterea taxelor şi a inflaţiei în viitor. Un viitor mai sigur ar readuce încrederea, stimulînd investiţiile particulare şi asigurînd o revenire robustă.
Cheltuielile economiilor publice se potrivesc mai bine conservatorilor, care au încercat să facă – în ciuda lipsei totale de candoare – o virtute dintr-o necesitate. Sloganul lor – „O invitaţie de aderare la Guvernul Marii Britanii“ – este doar un mod bombastic de a spune că, într-un guvern conservator, oamenii ar trebui să aibă grijă de ei înşişi. Pe de altă parte, laburiştii susţin că, dacă ar fi cheltuite imediat economiile, acest lucru ar termina orice şansă de revenire la normalitate – gaura din economie, nu deficitul bugetului guvernamental, reprezintă, de fapt, problema.
Practic, ambele partide se tem de convingerile lor. Promisiunea conservatorilor de reducere a deficitului imediat se referă la doar 1% în anul următor. A promite o reducere mai drastică ar fi, în opinia lor, sinucidere electorală, deşi, după modelul lor economic, Guvernul ar trebui să fie mai mic, iar deficitul nu e necesar, ci chiar periculos. Modelul laburiştilor presupune menţinerea deficitului atît timp cît este necesar, chiar şi creşterea cheltuielilor publice, dacă economia pare să-şi revină. De fapt, le este prea frică de pieţe, deci, ca Sf. Augustin, promit virtute, dar nu pînă anul viitor.
Cu alte cuvinte, nici unul dintre cele două partide nu-şi permite să spună adevărul stînjenitor: nici un guvern nu poate îndeplini deficitul economic fără a şti ce se va întîmpla în economie în următorii cinci ani, şi nimeni nu poate face nimic concret în legătură cu asta. Marile partide se iau la întrecere în promisiunile de a nu tăia fondurile pentru serviciile publice. Laburiştii nu vor suspenda fondurile pentru „serviciile vitale“. Conservatorii nu le vor suspenda pentru sănătate, ajutor internaţional şi apărare, lăsînd în ceaţă punctul principal: unde anume vor fi limitate aceste fonduri. Doar liberal-democraţii sînt dedicaţi unei reduceri majore: economie la submarinele nucleare ale Marii Britanii.
Într-un parlament de coaliţie, vechea Constituţie a Marii Britanii va deveni un pion între partidele care se vor bate pentru partea lor de putere. În acest caz, alegătorii vor obţine mai mult, dar şi mai puţin decît se aşteptau.
Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, este profesor emerit de economie politică la Universitatea din Warwick, autor al biografiei premiate a economistului John Maynard Keynes şi membru al consiliului director al Şcolii de Studii Politice din Moscova.
Copyright: Project Syndicate, 2010
traducere de Stela Giurgeanu.
