Alegerile de care nu avem chef
Alegerile pentru Parlamentul European reprezintă o hîrtie de turnesol pentru politica românească, încă dinainte să aibă loc. E limpede că avem două tabere politice majore: cei care vor să meargă la vot şi cei care au ezitat să o facă şi încă mai încearcă să le amîne. Din păcate, în asta s-a transformat un act ce ar fi trebuit să aibă o încărcătură simbolică aparte: după ce statul român a aderat la Uniunea Europeană, poporul român îşi trimitea reprezentanţi aleşi direct în legislativul european. Ghinionul acestor alegeri a făcut să se suprapună peste o criză internă în care o majoritate parlamentară refuză pur şi simplu alegerile. Nu doar alegerile anticipate interne, ci orice fel de alegeri. De parcă alegerile ar face rău, ar fi un moment indezirabil în care poporul de neaveniţi are ceva de spus. Dacă bănuim că vrea să spună ce nu trebuie, îl mai lăsăm cîteva luni să aştepte, fără nici o justificare logică, alta decît faptul că sondajele arată cifre greşite pentru partidul premierului. Astfel, Călin Popescu Tăriceanu a amînat cu de la sine putere alegerile care fuseseră stabilite în primăvară. În această săptămînă au avut loc negocieri. Obiectul negocierilor nu este foarte limpede. Tratatul de aderare la UE spune că e musai să ţinem alegeri în 2007. Premierul pare a negocia acum cu partidele dacă decembrie pică în 2007 sau nu. Spuneam după referendumul eşuat de demitere a lui Traian Băsescu că ne aflăm într-o situaţie politică schizoidală: Parlamentul a votat 80% pentru demitere, alegătorii au votat 75% împotriva demiterii. Tensiunea dintre votul parlamentar şi votul public era evidentă şi această tensiune a marcat viaţa politică de atunci. Guvernul Tăriceanu II a guvernat în numele inerţiei: am apucat să avem prim-ministru, e greu de demis, aşa că noi guvernăm indiferent de ce spune opinia publică. Doar că situaţia aceasta nu putea dura foarte mult. Cum România e o democraţie, indiferent de opinia guvernanţilor faţă de prostimea care votează, tot trebuie organizate alegeri la un moment dat. Coaliţia parlamentară PNL-PSD a amînat în primăvară alegerile europene invocînd motive tehnice. Deşi nu e limpede de ce nu ne puteam alege reprezentanţii la Bruxelles pentru că încercau ei să scape de Băsescu. Acum, motivele tehnice sînt ceva mai complicate: PSD a anunţat o moţiune de cenzură şi avem toate şansele ca un guvern interimar să organizeze aceste alegeri. Ba chiar, în cea mai proastă variantă pentru liberali, ele vor fi foarte apropiate de alegerile parlamentare interne. Aşa că tot jocul de-a amînatul scrutinului european a fost şi inutil, şi prostesc, pentru că acum le vor organiza cu sabia termenului decembrie 2007 deasupra capului şi în condiţii mult mai proaste decît în primăvară. Nimic major nu s-a schimbat în scena politică, aşa cum sperau liberalii. Băsescu rămîne de departe cel mai popular politician. Sondajele de intoxicare care arătau prăbuşirea sa după scandalul pensiilor au cam răsuflat. Partidul Democrat rămîne la procente ameţitoare fără să facă nimic, trăind din imaginea preşedintelui ca urşii care hibernează consumînd propria grăsime acumulată în toamnă. Ce ar trebui să facă PD pentru a cîştiga alegerile viitoare? Dată fiind conjunctura de mai sus, PD trebuie să facă cît mai puţine. Doar greşeli catastrofale pot inversa trendul de popularitate al lui Băsescu şi rolul său de locomotivă pentru PD. Aşa cum doar ceva cu totul spectaculos (nu îmi cereţi exemple, nu am) ar putea scăpa PNL de umilire la aceleaşi alegeri. Indiferent de cum evaluezi rezultatele, a ajunge din partidul care a dat prim-ministrul un partid blamat, umplutură la o eventuală guvernare PSD sau PD este o umilinţă. Cînd a început bătălia cu Băsescu, fără a avea resursele de popularitate ale acestuia, Popescu Tăriceanu trebuia să se gîndească şi unde duce acest drum. PSD se află în proces de evaluare internă. Mircea Geoană a pierdut iniţiativa şi partidul l-a forţat să ia o decizie. Decizia a fost depunerea unei moţiuni. Nu e clar ce se va întîmpla cu ea, dar e limpede că a fost momentul în care eşalonul doi din PSD a simţit că Geoană nu are leadership, că e slab şi oscilant. De acum înainte, urmează atacul intern la funcţia sa. Chiar dacă el se vrea premier, postura de om împins de la spate de alţii, să facă ceva, ar putea face ca Geoană să piardă şi ce avea pînă acum. Liderii UDMR negociază de zor cu Laszlo Tokes pentru a renunţa la candidatura sa independentă, care ar putea împărţi electoratul maghiar. Este doar încălzirea pentru viitoarele negocieri cu celelalte formaţiuni care nu se mai simt reprezentate de UDMR. Partidele mici nu există decît în ridicol. PNŢCD se zbate sub conducerea celor două vedete de la OTV - Marian Miluţ şi Aurelian Pavelescu. Cînd eşti disperat, poţi să iei obrăznicia drept charismă şi gargara interminabilă într-un studio sordid drept viziune politică. PRM şi PNG îşi împart frustraţii oarecum echitabil. Vadim Tudor îşi ia frustraţii bătrîni şi needucaţi, Gigi Becali, frustraţii tineri şi iubitori de fotbal. Partidul Iniţiativa Naţională găsise un prilej să se vorbească de el şi anunţase că nu participă la alegerile europene din primăvară, pentru a protesta faţă de modul în care UE tratează România. Adept de ultimă oră al prieteniei exagerate cu Rusia, Cozmin Guşă a crezut că e aici un curent ce merită exploatat: euroscepticismul. Însă românii încă mai aşteaptă beneficii de la UE, aşa că pînă la etapa respectivă mai avem ceva. Acum, PIN vrea să dea Guvernul în judecată pentru că nu mai poate candida, între timp s-a răzgîndit, se pare că totuşi UE ne tratează omeneşte. Oricum, ar fi interesant să vedem argumentaţia juridică a procesului: cum poate fi Guvernul vinovat pentru că tu gîndeşti şi acţionezi prosteşte? Guvernul ar trebui dat în judecată pentru că el vorbeşte şi acţionează prosteşte, dar asta e altă discuţie.
