Afirca de Sud, între speranţă şi violenţă

În 1994, la prăbuşirea regimului de apartheid, liderii şi figurile charismatice ale mişcării de eliberare, Nelson Mandela şi arhiepiscopul Desmond Tutu, au vorbit despre un început ca "o naţiune a tuturor" sau "o naţiune-curcubeu". Africa de Sud părea să aibă toate şansele să devină un model democratic şi economic pentru toate ţările de pe continent, un exportator de echilibru politic către statele din jur. Înainte de 1994, imaginea asupritorului se confunda cu cea a omului alb, descendent al colonistului european. Lucrurile s-au schimbat: conducătorii politici sînt acum, în covîrşitoare majoritate, de culoare, proporţional cu structura populaţiei. Evenimentele recente demonstrează însă în mod tragic că represiunea şi xenofobia nu sînt un monopol de rasă. De două săptămîni, violenţele etnice din Africa de Sud, prin amploarea lor, ţin capul de afiş al ştirilor internaţionale. Grupuri de sud-africani ("înarmaţi" cu cuţite, răngi, bare de metal sau, pur şi simplu, cu pari) atacă taberele şi locuinţele unor imigranţi care sînt, la rîndul lor, africani (cei mai mulţi dintre veniţi din Zimbabwe, Mozambic, Nigeria). Nu au fost cruţaţi nici patronii despre care se crede că preferă să-i angajeze pe cei nou-veniţi în dauna autohtonilor. Violenţele s-au extins în şapte dintre cele nouă provincii ale ţării. Pentru prima oară de la regimul de apartheid încoace, guvernul a scos armata pe străzi, iar soldaţii au stat faţă în faţă cu civilii. Imagini care ar fi trebuit să rămînă definitiv îngropate în istorie revin în atenţia publică după 20 de ani. De exemplu, aşa-numitul "colier": o metodă de ucidere în care o anvelopă umplută cu benzină este agăţată de gîtul victimei şi i se dă foc. Era folosită pentru pedepsirea celor consideraţi spioni sau informatori ai guvernelor de apartheid: acum, cei omorîţi astfel au fost oameni obişnuiţi, veniţi să găsească un adăpost şi ceva de lucru într-o altă ţară. Bilanţul provizoriu al victimelor este de 56 de morţi şi peste 650 de răniţi. Imigranţii hărţuiţi fug, disperaţi, unde văd cu ochii: 30.000, după estimările guvernamentale, peste 80.000, după cele ale ong-urilor. Este neaşteptată această izbucnire de brutalitate? Presa internaţională vorbeşte de greşeli în serie ale liderilor şi guvernului din Africa de Sud. De măsurile de liberalizare economică luate în ultimii ani nu au beneficiat segmente întregi ale populaţiei. Şomajul a atins dimensiuni descurajante - undeva între 30-40% din forţa de muncă. Printre tineri, proporţia celor care nu-şi pot găsi de lucru depăşeşte 50%. Mulţi membri ai Congresului Naţional African, principala formaţiune politică a ţării, fără rival, de fapt un conglomerat cu diferite orientări politice sau interese, sînt implicaţi în scandaluri de corupţie. Asemenea acuzaţii planează chiar asupra liderului partidului, Jacob Zuma (după ce a fost exonerat de cele pentru... viol). În ceea ce-l priveşte pe preşedintele ţării, Thabo Mbeki, se vorbeşte de un efect de bumerang: relaţia de amiciţie cu dictatorul din Zimbabwe, Robert Mugabe ("nu există nici o criză în Zimbabwe" - a afirmat Mbecki), s-a întors împotriva lui: majoritatea refugiaţilor sînt din ţara lui Mugabe. În Africa de Sud au venit, din motive politice sau economice, în jur de cinci milioane de imigranţi, fără să existe nici o strategie serioasă de sprijinire sau includere a acestora, uneori nici o evidenţă a lor. Rata criminalităţii este una dintre cele mai ridicate din lume. În astfel de împrejurări, se caută ţapul ispăşitor, care, cel mai adesea, este străinul. Pentru evenimentele recente, reprezentanţi ai guvernului de la Pretoria au dat din nou vina pe "greaua moştenire": apartheid-ul. Un argument care nu mai este credibil de multă vreme.