Adevărata dilemă a PNL

În următorii ani vom avea trei categorii de partide: cele anti-Băsescu, cele pro-Băsescu şi partidele de mîna a doua. Unde se va situa PNL? Ipoteza de la care plec este că scena politică din România, cu toate schimbările sale, a avut la bază o logică bipolară de organizare. Adică au existat doi poli mari care au captat interesul şi majoritatea scaunelor parlamentare, iar celelalte formaţiuni şi curente, care nu se supuneau acestui bipolarism, au pierdut. Regula se aplică alegerilor constituţionale, cu excepţia celor din 2000, cînd spargerea polului de dreapta a dus la un monopol de facto al PSD şi la creşterea extremiştilor din PRM. În rest, în 1992, 1996 şi 2004, primele două formaţiuni au luat împreună mereu peste 67% din locurile în Cameră, adjudecate de partidele româneşti (eliminînd deci UDMR şi minorităţile, procentele exacte sînt 67,5% în 1992, 71% în 1996 şi 83% în 2004, creştere datorată ridicării pragului electoral). În ciuda unui sistem electoral proporţional, care permite şi partidelor mici accesul în Parlament, în realitate primele două forţe au dominat scena şi au permis doar apariţia unor actori de mîna a doua, de obicei efemeri. Spre comparaţie, sistemul electoral britanic, croit pentru a-i avantaja pe primii doi clasaţi, a dus la alegerile din acest an la un procent adunat laburişti + conservatori de 85%. Între 1990 şi 1996, Ion Iliescu a fost pivotul. Partidele s-au împărţit în alianţe pro şi anti-Iliescu. Gruparea din FSN, care a rămas lîngă el, a ajuns cel mai mare partid al tranziţiei. CDR a adunat apoi forţele anti-Iliescu, personalizîndu-se la rîndul său sub aura lui Corneliu Coposu. Cine a încercat să iasă de sub aripa acestor lideri a pierdut. Cazuri sînt foarte multe. FSN-ul rămas cu Roman a ajuns actor secundar, a fost aproape de dispariţie după 2000 şi a revenit doar graţie unei schimbări fundamentale a scenei în 2004. ApR a încercat de asemenea să rupă logica bipolară venind cu o a treia cale, dar a clacat la primul exerciţiu electoral parlamentar. De cealaltă parte, PNL sub conducerea lui Radu Câmpeanu a încercat o punte între cele două tabere. A intrat în Guvernul Stolojan în ideea de a asigura stabilitate ţării. Doar că această motivaţie s-a lovit de împărţirea clară a publicului în suporteri şi contestatari ai lui Iliescu. De fapt, lecţia dură şi poate nedreaptă a acelui moment spune că publicul funcţionează pro şi contra unui actor central, iar nuanţele, oricum argumentate, pierd la alegeri. Aşa au pierdut şi multe alte încercări de pe partea dreaptă (partiduleţele liberale, PAC, UFD). Băsescu - noul pivot Se tot spune că PNL riscă să repete experienţa PNŢCD. Din multe motive este o idee falsă (măca pentru că nu poţi învinovăţi PD pentru prostia PNŢCD, care a ridicat pragul electoral şi a picat sub el). Dar PNL riscă să repete experienţa PNL din 1992, cînd a picat sub 3%, după ce în 1990 fusese al doilea partid (cu excepţia UDMR). Şi asta pentru că publicul era împărţit bipolar şi nu accepta al treilea actor, care acţiona după altă logică decît cea centrală atunci: anticomunişti / postcomunişti sau pro-Iliescu / anti-Iliescu. Debalansarea de după 2000 a fost posibilă prin stricarea echilibrului, nu au mai fost două tabere, ci una singură şi rămăşiţe din cealaltă. Alianţa D.A. a reechilibrat spectrul. Traian Băsescu a fost cel care a recuperat în turul doi ceea ce PD şi PNL ca partide nu au reuşit în primul tur. Bipolaritatea este reinstalată, PRM a revenit la dimensiunile sale normale. De o parte este PSD, care a ieşit oarecum din mirajul personalist al lui Iliescu, dar rămîne constant în jur de 30% datorită formidabilei maşinării administrative de care dispune. Cine e de cealaltă parte? Alianţa D.A.? PD şi PNL? Aceasta este întrebarea-cheie a viitoarelor alegeri. Propun însă un răspuns determinat de experienţele personaliste care au avut pînă acum un rol-cheie (Iliescu, Coposu): de cealaltă parte se află Traian Băsescu şi partidele care îl susţin sau îl vor susţine. Mi se va spune că nu poţi să compari partide cu oameni. E adevărat, dar de multe ori partidele sînt mijloace prin care lideri forte îşi strîng suporterii. E de ajuns să ne uităm în sondaje. Traian Băsescu conduce detaşat la personalităţi (nivel de încredere dublu faţă de urmăritori, cu excepţia lui Stolojan) şi este mult peste Alianţa D.A. PD începe să ia avans faţă de PNL nu pentru că ar fi mai performant la guvernare sau pentru că ar avea strategii mai bune, ci doar pentru că este perceput ca partidul lui Băsescu. Şi mai îngrijorător pentru liberali este că dintre votanţii Alianţei, două treimi ar vota cu PD, dacă ar merge separat, şi procentul creşte. Poate că pare nedrept, tocmai acum cînd, în sfîrşit, PNL ajunsese "cel mai important partid de la guvernare" să rămînă în remorca unui lider care nu e liberal, deşi a adus partidul la putere? Asta este, logica electorală poate fi uneori perversă şi nedreaptă. Important este dacă te supui ei sau încerci să o schimbi, ceea ce nu prea reuşeşte. Adevărata dilemă a PNL înseamnă de fapt o criză existenţială: facem ciocu' mic şi cîştigăm cu Băsescu sau jucăm de capul nostru şi foarte probabil vom redeveni jucător de mîna a doua sau chiar nu vom intra în Parlament? E o alegere ingrată, care ciufuleşte orgoliul liberal, dar cine iese din logica bipolară pierde. Dacă nu cred asta, liberalii îi pot întreba pe Petre Roman, pe aperişti sau pe colegul Radu Câmpeanu.