Acquis tratat cu fiesta

"Te credeam om serios" " încheie spaniolul (de fapt, catalanul) discuţia. Eram în micul lui magazin plin cu de toate. Le ştiţi, genul acela de dugheană care umple staţiunile estivale: pîine, iaurt, colace, tricouri, magneţi de frigider, îngheţată, apă minerală, vin. Ultimul articol mă împinsese spre prăvălie. Am binecuvîntatul obicei de a împărţi o sticlă de vin roşu, în fiecare seară, cu Angela. Ergo, descoperirea unui soi local, ieftin şi bun se impune încă din prima zi a unei vacanţe. Acolo unde eram, la vreo 40 de kilometri de Barcelona, în Catalunia, bîjbîiam între etichete, citeam cu atenţie textele şi comparam preţurile. La un moment dat, găsim o sticlă fără nici o etichetă, fără timbru fiscal, doar cu o hîrtiuţă scoasă la imprimantă, pe care scria simplu: "vino tinto". Costa doar 2,90, aşa că am cumpărat-o. Dacă tot riscam, am zis să începem cu ceva ieftin. Surpriză. Vinul era foarte bun, uşor aspru, foarte parfumat, pe gustul nostru. A doua zi am luat tot dintr-acela, şi tot aşa pînă i-am lichidat stocul de pe raft. No problem, îmi zice negustorul şi o trimite pe soţie să mai aducă din magazie. De dragul conversaţiei, hai să socializez. "Dar ce vin e ăsta, că nu are etichetă, nu are timbru fiscal, nici denumirea de origine" " zic mîndru de cunoştintele mele de acquis comunitar, într-o aglo-ruma