100 de kilometri de proiecte. Europene

16 plăci cu steagul Uniunii. Atîtea sînt între Bucureşti şi Pucioasa, pe o distanţă de exact 100 de kilometri. Pe ele sînt trecute, regulamentar, datele obligatorii: prin ce program a venit finanţarea, care îi este valoarea, beneficiarul, perioada de derulare a proiectului. Majoritatea sînt realizate prin fonduri tip PHARE, adică cele de dinainte de aderare. Acum vreo trei luni, am filmat şase dintre ele, săptămîna trecută l-am însoţit pe comisarul Orban în vizită, în aceeaşi zonă. Pînă la pod la Conţeşti, imediat după Răcari, nimic deosebit, cu o singură excepţie: comuna Chitila. Primprejurul Bucureştiului, nu vezi semne de fonduri europene. Pare ciudat, dar Capitala este pe ultimul loc la nivel naţional în utilizarea banilor comunitari. Ciudat doar la prima vedere. De ce s-ar fi băgat la munca grea a proiectelor o zonă care duduia economic (şi imobiliar) pînă anul trecut? De ce ar fi pus osul la treabă nişte autorităţi locale cărora banii din taxe şi impozite le ajungeau pentru bordurile cele noi? Cînd te îndepărtezi de Bucureşti, începi să vezi oarece proiecte. Primele ar fi, în ordine geografică, cele din Chitila: drum local, reabilitarea parcului şi a pieţei, canalizare, toate cu fonduri PHARE, de pre-aderare. Pri-marul e "de vină". I s-a părut că, la umbra gigantului, piticul are şanse mai mici, că Bucureştiul absoarbe, mai degrabă decît să exporte prosperitate, astfel încît şi-a căutat norocul în proiecte finanţate european. Cu chiu, cu vai, a reuşit, şi acum are o experienţă de invidiat. Urmează, spre Tîrgovişte, 40 de kilometri "secetoşi". Tărtăşeşti, Bîldana, Răcari. Nimic, nici o placă indicatoare de proiecte. Imediat după podul de la Răcari, lîngă o spectaculoasă şi mizerabilă şatră, un dispensar cu plăcuţa şi steagul la poartă. Alături, o grădiniţă, cu altă plăcuţă. Aceasta e pe bani americani, nu o pun la socoteală. Dispensarul însă e "european". Are o singură asistentă care oferă, cu jumătate de normă, sfaturi, prevenţie, îngrijiri medicale minime. Rolul ei este mai mult pedagogic. Satisfacţia? De doi ani, de cînd a început să funcţioneze dispensarul, copiii din şatră au început să se încalţe, măcar cînd vin la consult. În timp, au priceput şi cum e cu spălatul. Casele cele noi, ridicole ca aspect, au început să aibă (totuşi) măcar o baie prevăzută în proiect. Asistenta este destul de mulţumită. Ea lucrează cealaltă jumătate de normă la azilul de bătrîni, aflat la vreo cinci kilometri distanţă. Tot proiect european. Vreo 12 asistaţi, unii din Bucureşti. Destul de mulţumiţi de condiţii. Evident, nemulţumiţi de soartă, de faptul că "au ajuns la azil". Cînd revii "la drum", adică pe DN7, dai de ultimul succes local pentru Conţeşti: stadionul. Este pe bani guvernamentali, nu găseşti fir de fonduri europene, dar este, în opinia mea, cu atît mai valoros: fondurile naţionale sînt adesea mai greu de tras decît cele comunitare. Stadionul are vestiare cu duş şi saună, un sistem de irigare a gazonului, parcare, loc de joacă pentru copii (cît timp e tati în tribune). Primarul îmi zice că rostul investiţiei a fost, în primul rînd, să strîngă oamenii la un loc. Să se facă politică şi la stadion, nu numai la cîrciumă. Aşa se mai strînge lumea, apar discuţiile, ideile. Pare că îi merge. Una peste alta, din iniţiativă publică sau privată, din fonduri comunitare sau naţionale, comuna Conţeşti are 11 proiecte finalizate pe teritoriul ei. Şi multe altele în derulare. Imediat înainte de Tîrgovişte, în Cuza Vodă, dai peste panoul care indică singurul proiect din fonduri post-aderare: ferma lui Gheorghe Minciună, cu o investiţie de un sfert de milion de euro, din dezvoltare rurală. Nu pot da mai multe amănunte. Domnul Minciună este extrem de secretos. După ce i-a bombănit pe toţi cei din administraţia locală, nu s-a lăsat filmat. Nu aş crede că din timiditate. Nu-i nimic. La cîţiva kilometri mai încolo, la Ulmi, primarul ne povesteşte cum a reuşit să aducă apă curentă într-o comună care are suprafaţa aproape cît a Bucureştiului, tot pe bani europeni. Fîntînile nu erau atît de curate. Acum, ei scot apa de la 180 de metri adîncime şi tot trebuie tratată pentru a fi potabilă. În Tîrgovişte, primul proiect mare pe bani europeni a fost un sistem de conducte de canalizare, în sudul oraşului. Pe calea Bucureştilor, la parterul unui bloc, alt panou cu steguleţ albastru: "Centru de zi pentru persoanele cu handicap". "Centrul ăsta mi-a dat un sens în viaţă." Interlocutorul meu are vreo 30 de ani, e paralizat, a absolvit Dreptul, e jurist. "Pînă să apară Centrul, stăteam ca boul în casă. Mă săturasem de rahaturile de televiziuni româneşti, mă plictisisem de Net, de jocuri pe calculator. Acum încerc să aduc aici cît mai mulţi oameni cu handicap, să nu mai stea în casă. E greu. Le e teamă de lumea de-afară. Nu avem decît 12 oameni care vin aici ziua, mai joacă o tablă, mai discută, se uită la televizor. Dar simt că trăiesc cît de cît normal." În centrul oraşului, proiectul cel mai spectaculos: Cetatea de scaun a Ţării Româneşti. Este în curs de renovare printr-un proiect PHARE. La fel şi zona veche, centrală, a oraşului. Costă nişte milioane bune de euro. Parte din finanţare vine de la Consiliul Judeţean. Rîca localnicilor este că Branul şi Sighişoara l-au "furat" pe Vlad Ţepeş, deşi domnitorul a locuit la Tîrgovişte. Să se ştie asta în toate zările, cu sau fără ajutorul dnei Udrea! Cred că, în complexul restaurat, vedea-vom evenimente culturale interesante în viitorul foarte apropiat. Mă opresc în centrul oraşului Tîrgovişte. Mai aveam de povestit despre parcul tehnologic de la Priboiu, despre centrul de criză pentru adulţi din Pucioasa, despre Centrul Europe Direct (tot din Tîrgovişte) sau despre proiectele Seminarului Teologic finanţate european. Sînt o mulţime de oameni afectaţi direct de banii ăştia europeni, de competenţa sau incompetenţa comunităţilor de a produce un proiect util. Mulţi pentru o ţară care "pînă acum nu a cheltuit nici măcar un euro din fonduri europene" (citat real, aproximativ, dintr-un politician aproximativ, auzit la o televiziune de ştiri, acum aproximativ trei luni).