Gură-cască la revoluție
● Yes, we can too. („Da, şi noi putem.“) De departe cel mai bun slogan afişat la protestele de la Cairo. Pastişă după sloganul lui Obama Yes, we can. Nu prea ai ce să răspunzi la aşa ceva.
● Enervant cinismul omniprezent în comentariile din România. Sîntem la curent cu toate conspiraţiile, ştim cine şi cum a organizat evenimentele din Egipt. Ne este foarte clar că asistăm la a) un complot american; b) un complot antiamerican; c) începutul unei revoluţii islamiste; d) implementarea unui plan neoconservator de stopare a islamismului. Pe scurt, ne uităm la televizor şi ştim sigur că ce vedem acolo nu e ce pare a fi. Şi mai enervantă tendinţa românilor educaţi şi informaţi care ştiu ei sigur, dar sigur-sigur, că egiptenii şi arabii, în general, nu sînt pregătiţi pentru democraţie. Vai, ce ne place să spunem asta! Acum 20 de ani, despre noi se spunea că nu sîntem pregătiţi pentru democraţie, acum adorăm să spunem asta despre alţii. Ne face să ne simţim bine. E şi asta o formă de provincialism: să fii convins că ai prins ultimul vagon al istoriei şi cei rămaşi în urmă chiar nu mai au nici o şansă.
● Frăţia Musulmană e cel mai la modă mister. La HARDtalk de pe BBC, un lider al organizaţiei spune că lumea nu are de ce să se teamă de ei, nu vor decît libertate şi democraţie. Un altul spune, şi e preluat de toate agenţiile de presă, că a venit vremea califatului islamic. În funcţie de cum vezi situaţia de acolo, tinzi să îl crezi ba pe unul, ba pe altul. Bineînţeles, dat fiind ce am scris în paragraful anterior, comentatorii români sînt prăpăstioşi şi îl cred pe cel de-a doilea.
● Fareed Zakaria îl are invitat la CNN pe Mohamed ElBaradei – fostul şef al Agenţiei pentru Energie Atomică, ajuns erou în lumea arabă pentru că s-a confruntat cu Bush cînd cu invazia Irakului, întors acasă cu gînduri de intrat în politică, controlat sever de regim, ajuns lider al opoziţiei. Acum cîteva luni, a fost pe copertă fie la Time, fie la Newsweek, nu mai ţin minte bine, oricum i se făcea atunci un portret care acum pare profetic. Zakaria îl întreabă dacă se va ajunge la ceva similar revoluţiei iraniene. ElBaradei neagă vehement: este un mit cu care vă sperie Mubarak, Frăţia Musulmană nu are nimic de-a face cu extremismul, e doar o grupare conservatoare, ei nu susţin un stat bazat pe religie.
● Piaţa Tahrir, în care au loc manifestaţiile, înseamnă Piaţa Eliberării. De la eliberarea de ocupaţia britanică. La cum arată lumea arabă acum, eliberarea de colonialism nu a făcut mare brînză.
● Richard Haass zice la CNN că, dacă americanii îl trădează prea uşor pe Mubarak, alţi aliaţi ai SUA se vor îngrijora în viitor. Asta e o dilemă la care nu mă gîndisem: dacă tot susţii un dictator, trebuie să şi mori cu el de gît?
● Şarjele cu cai şi cămile asupra manifestanţilor anti-Mubarak au adus un element de bizar într-o atmosferă care pînă atunci era tensionată, dar ţinea de modernitate. Dar să vezi oameni pe cai şi cămile, lovind în stînga şi în dreapta, parcă a schimbat registrul, a adus un neaşteptat aer medieval.
● Aruncarea unor bande de civili înarmaţi asupra oponenţilor nu e ceva nou pentru Mubarak. Mai degrabă, asta e regula. Ţine de logica regimului militar-marţial construit acolo (legea marţială e în vigoare de 30 de ani). Drept urmare, statul nu intervine predictibil, cu poliţişti, ci înarmează tîlhari, care bat şi apoi dispar. Mi-am adus aminte că am citit asta în Dreams and Shadows – The future of the Middle East. O carte de Robin Wright, pe care am recenzat-o aici acum vreo doi ani. Diferenţa e că acolo apar grupuri mici, izolate, de opozanţi, stîlciţi în bătaie de asemenea bande înarmate de regim. Acum, s-au confruntat cu grupuri mari şi a ieşit o bătaie în toată regula, cu pietre şi bîte. Aş reciti cartea lui Wright. Ţin minte exemplul unei femei care nu avea treabă cu politica, dar după ce a văzut cum o bandă de acest gen bătea nişte femei care protestau, doamna de care zic a devenit o activistă şi a creat o reţea de supraveghere a abuzurilor regimului (filmat cu telefoane, pus pe Internet etc). De altfel, Wright merge prin tot Orientul Mijlociu şi găseşte asemenea cazuri. Concluzia ei: ceva se schimbă iremediabil, aceste societăţi nu mai pot merge înapoi, aşteptaţi-vă la surprize. Cartea a apărut în 2008.
● La CNN, secretarul general al partidului de guvernămînt spune că în altă piaţă a oraşului a avut loc o demonstraţie pro-Mubarak la care au participat două-trei sute de mii de oameni, dar că nici o televiziune occidentală nu a arătat imagini de acolo. S-ar putea să aibă dreptate, ăsta e defectul televiziunii. La Chişinău, în aprilie 2009, m-am plimbat între cele două pieţe, la Parlament erau violenţe, în faţa Guvernului a fost permanent o manifestare paşnică, cu mult mai mulţi oameni. Mai apoi mi-am dat seama că numai evenimentele de la Parlament captaseră camerele; dacă nu aş fi fost acolo, aş fi crezut că tot Chişinăul era scena unor bătăi de stradă.
● „Să pleci, altfel vei sfîrşi ca Ceauşescu!“ A fost ameninţarea unui manifestant către Mubarak. Gândul a preluat-o mare, ca titlu, apoi şi HotNews. Măcar iese ceva bun din procesul lui Ceauşescu: am devenit sperietoare pentru dictatori. Să zicem că asta e contribuţia românească la teoria şi practica democratizării.
● Dacă vă uitaţi la Discovery, sigur îl ştiţi, e egiptologul prin excelenţă. Un om cu o faţă rotundă, vorbind engleză bine, dar cu accent, şi foarte pasionat de antichităţi. La un moment dat, era chiar obositor, era la concurenţă cu rechinii şi crocodilii, pe lista de teme suprasaturate de la Discovery. Ei bine, îl cheamă Zahi Hawass şi are chiar şi site – drhawass.com –, unde are chiar şi un fel de fan club. Doctorul Hawass a fost numit ministru al Antichităţilor în guvernul de criză al lui Mubarak. E prima dată cînd ţara are un minister al Antichităţilor, spune mîndru pe site-ul său. Sînt ironic, dar omul e chiar impresionant, publică zilnic pe site ceva care se numeşte „Starea antichităţilor egiptene“, unde dă informaţii şi asigurări că muzeele sînt OK. Miercuri seară, cele două grupuri de manifestanţi s-au bătut în faţa Muzeului Egiptului, dar clădirea e păzită de armată. Înainte de asta, un grup de hoţi a încercat să fure artefacte. Nu au ajuns la comorile lui Tutankamon, au fost alungaţi de armată. Hawass ne ţine la curent pe site cu ce se mai încearcă să se fure şi cum armata, gărzile şi civili organizaţi apără antichităţile. E emoţionant ce face el. Totuşi, data viitoare cînd se va mai implica în campanii pentru ca Franţa, Anglia sau SUA să returneze antichităţi în Egipt, cred că i se va aduce aminte de evenimentele de acum.
● Un reporter BBC se duce într-un cartier de elită unde ia un interviu unui consilier al lui Mubarak. El este un militar, militarii nu-şi abandonează poziţiile în luptă, şi asta e o luptă – zice omul despre şeful său. Cînd ies din vilă, reporterul şi cameramanul sînt aşteptaţi de un grup de susţinători ai preşedintelui. Unul dintre ei întreabă, într-o engleză foarte bună, cum de susţin America şi Anglia nişte oameni fără educaţie, cum sînt cei care îl vor jos pe Mubarak.
