Despre Uniunea Energetică – şi o nouă gafă a lui Traian Băsescu

Spuneam săptămîna trecută că lumea s-a schimbat după decizia lui Putin de a anexa o bucată din altă ţară şi că regulile au fost aruncate în aer. Mai spuneam că pînă cînd Rusia nu va fi afectată economic cu adevărat, renegocierea regulilor i-ar conveni lui Putin. Şi încheiam spunînd că cel mai bun lucru pe care îl pot face europenii e să marşeze la ideea unei Uniuni Energetice, care tocmai fusese lansată de premierul polonez Donald Tusk.

Energia reprezintă şi principalul atu al Rusiei în relaţia cu Europa, dar şi călcîiul lui Ahile. Uniunea Europeană importă din Rusia o treime din gazul pe care îl foloseşte. Acest procent în sine nu sună dramatic, însă există diferenţe mari între ţările UE. Cehia şi Estonia sînt, teoretic, dependente de gazul rusesc, ca şi Bulgaria – însă, în realitate, cehii şi estonienii au avut strategii de diversificare a surselor de energie (cărbune; energie nucleară la cehi; regenerabile la estonieni). La fel au făcut şi polonezii, care importă din Rusia 60% din gazul consumat, dar cota gazului în mixul energetic e mică, Polonia bazîndu-se pe cărbune mai mult. Alte ţări europene (Ungaria) au investit în capacităţi subterane de depozitare, deci în caz de întrerupere, pot consuma luni bune din rezerve. În schimb, Bulgaria nici nu a diversificat, nici nu a construit depozite; drept urmare, a avut de suferit în 2009, la precedenta criză a gazului dintre Rusia şi Ucraina. Deci, există diferenţe semnificative între ţările chiar foste comuniste, şi cele care au vrut să iasă de sub spectrul dependenţei de Rusia au făcut paşi concreţi. România este un caz special, avînd resurse interne de gaz – cele convenţionale mai acoperă necesarul pe 10-15 ani, dar avem rezerve importante confirmate în Marea Neagră şi estimate din surse neconvenţionale (şist).

De cealaltă parte, 52% din bugetul de stat al Rusiei provine din exportul de energie, cea mai mare parte spre Europa. John McCain a spus că Rusia este o pompă de benzină cu pretenţii de ţară şi a exagerat doar puţin. Rusia este captivă unei elite de pradă – pentru care e uşor să prăduiască o economie bazată pe extracţie. Acesta este blestemul ţărilor care descoperă energie prea devreme: gîndiţi-vă la cine exportă energie în lume – Arabia Saudită, Irak, Rusia, Iran, Nigeria. Cum se face că nu vă doriţi să emigraţi în aceste ţări bogate în resurse? Explicaţia e simplă: aceste state nu au nevoie de cetăţeni-contribuabili, ci de supuşi uşor de cumpărat. Regele saudit e proprietarul ţării – de fapt, ţara respectivă este un domeniu feudal preluat şi guvernat ca atare de dinastia saudită. În celelalte ţări de acest tip, sistemul feudal e mai puţin stabil şi mai puţin clar, dar sensul puterii este acelaşi: conducătorii nu au nevoie de votul cetăţenilor şi banul contribuabilului, pentru că fac bani din exportul de energie produsă cvasigratis. Acest sindrom este numit blestemul resurselor. Singurele state care au scăpat de el sînt cele care au găsit energie cînd deja aveau o democraţie funcţională (SUA, Norvegia). Şi interesant este că Rusia e afectată de blestemul resurselor mai mult decît URSS. Ca nivel de sofisticare a economiei, Rusia reuşeşte, în 2014, să fie în urma URSS de acum 25 de ani. Sovieticii mai exportau şi altele în afară de gaze, petrol, arme şi marxism – Rusia lui Putin a crescut rata de dependenţă faţă de exportul de energie.

Avem, deci, de o parte, o Uniune Europeană care are nevoie de energie din afară, de cealaltă parte, o Rusie care are nevoie să exporte energie. Ar trebui să se înţeleagă. Dar din motive de abuz de poziţie al Rusiei, UE îşi propune în mod oficial şi explicit să reducă dependenţa de Rusia. Cum anume vrea să facă asta? Povestea e mai veche şi nu ţine de criza actuală din Ucraina. În mai anul trecut, şefii de state din UE s-au întrunit la Consiliul European special dedicat energiei şi în declaraţia finală se spune că e nevoie de diversificarea surselor de aprovizionare. Diversificare faţă de cine? În mod evident, e vorba despre Rusia.

Şi nu e vorba doar de declaraţii. Există o serie de directive (al treilea pachet energetic) care sînt menite a crea o piaţă unică europeană a energiei. Şi aici ajungem la miezul problemei. Adevărul este că statele membre UE au fost reticente să considere energia ca fiind o marfă, pretabilă creării unei pieţe unice. Deşi nucleul actualei UE a plecat din industriile de cărbune (deci energie) şi oţel, cînd a fost vorba despre petrol şi gaze, au existat mereu dubii. Energia a fost tratată mereu ca ceva special şi intim legat de suveranitatea naţională – ba din considerente militare, ba din considerente de siguranţă a populaţiei, ba din orgoliu şi egoism naţional. Tratatul de la Lisabona are un articol special dedicat energiei (art. 194), dar dacă încercaţi să-l citiţi, veţi ajunge la concluzia că e o varză. Pe de o parte, UE ar trebui să asigure o bună funcţionare a unei pieţe energetice, să asigure securitatea furnizării şi interconectarea reţelelor energetice. Pe de altă parte, zice alineatul următor, condiţiile de exploatare şi mixul energetic constituie prerogativa suverană a statelor membre, şi nici o măsură de tip fiscal nu poate fi decisă la nivel de UE decît în unanimitate. Cu alte cuvinte, e ceva de genul: noi, statele membre, vrem să controlăm cum şi ce energie se exploatează şi ce taxe se pun, dar UE trebuie să asigure o piaţă energetică şi securitatea furnizării de energie. Cum să facă UE asta? Nu e clar. Acest articol exprimă ambiguitatea mereu prezentă în acest sector: statele europene ar vrea şi nu prea ar vrea să pună la comun deciziile care privesc sectorul sensibil al energiei. 

Al treilea pachet energetic ar trebui să pună la punct această piaţă unică a energiei. Potrivit acestor directive, statele membre trebuie să oblige companiile energetice să spargă distribuţia de producţie (reţelele urmînd a putea fi folosite contra cost, şi de alte companii). Tot statele membre au obligaţia de a construi conducte de interconectare; în cazul României – cu Ungaria şi Bulgaria. Ideea este ca gazul să devină, de-a lungul şi de-a latul Uniunii Europene, o marfă ca oricare alta, lesne de transportat şi de vîndut, în funcţie de preţ.  

Ideea asta e un coşmar pentru Rusia, care face tot ce poate pentru a sabota construcţia acestei pieţe. În primul rînd, Gazprom încălca aproape toate directivele respective, deţinea, în unele ţări europene, şi conducte, şi producţia. Rusia afirmă că directivele nu se pot aplica retroactiv – ceea ce este un nonsens: tocmai de aceea sînt făcute legile antimonopol peste tot în lume, pentru a sparge monopoluri deja create. Alternativa ar fi ca UE să creeze o piaţă liberalizată a energiei, de la care să excepteze doar Gazprom, care este principalul beneficiar şi promotor al practicilor antiliberale, pe motiv că dacă îl avem, ne-am pricopsit cu el pe veci.  

Bătălia asta se duce deja de cîţiva ani, pe teren juridic, între Comisia Europeană şi Gazprom – nu are legătură cu criza din Ucraina, dar probabil va căpăta noi dimensiuni acum. În Germania, conducta OPAL continuă pe continent gazoductul maritim North Stream, construit ca să livreze gaze Germaniei, ocolind Ucraina. Gazprom şi compania germană care îl operează au susţinut că, fiind o continuare a unei conducte externe UE, OPAL ar trebui să nu se supună directivelor UE. Comisia Europeană nu a acceptat acest argument şi a pornit o dispută cu Gazprom – operatorul OPAL va fi obligat să folosească doar 50% din capacitatea de transport a OPAL, lăsînd restul liber pentru alţi potenţial doritori. Este un exemplu doar de cum se duc luptele – chiar şi împotriva unei alianţe comerciale ruso-germane aparent puternice.

În ceea ce priveşte apoi preţul – acesta este condiţionat politic de relaţia dintre Rusia şi guvernul din fiecare ţară. Comisia a atacat acest principiu la cererea Lituaniei şi a Poloniei. Anul trecut, Comisia a anunţat preliminar o amendă de (staţi jos!) 10 miliarde de euro pentru Gazprom, pentru abuz de putere dominantă, şi urma ca în acest an să confirme amenda şi să anunţe că Gazprom e obligată să schimbe clauzele contractuale. Jocurile politice ale Gazprom ar fi imposibil de făcut într-o Uniune Europeană în care ţările membre ar fi conectate între ele, iar preţul stabilit prin contracte pe bursă, pe termen scurt (preţurile fixe pe termen lung sînt alt motiv pentru care a pornit investigaţia contra Gazprom).  

Toate acestea sînt posibile pentru că energia a început să fie tratată ca o piaţă – iar Comisia Europeană este supervizorul pieţelor integrate între ţările europene. Dar vorbim doar de cîţiva ani de cînd a pornit acest proces. Problema e că aproape toate statele UE au întîrziat aplicarea celui de-al treilea pachet energetic, iar conductele interconectoare sînt programate să fie terminate în anii ce vin. Europa are la dispoziţie o armă redutabilă – cea energetică –, trebuie doar să se folosească de ea.  

Prin Uniunea sa Energetică, Donald Tusk propune doar o recunoaştere politică a acestei realităţi economice care se află în construcţie. Dintre elementele propuse de şeful guvernului polonez, se remarcă ideea unui organism european care să negocieze cu furnizorii externi, în numele tuturor ţărilor europene şi un mecanism de solidaritate (dacă un stat membru rămîne fără energie, să fie ajutat de alte state). Pentru noi, e foarte importantă şi ideea de a ajuta vecinii UE – România face asta pentru Republica Moldova, prin gazoductul Iaşi – Ungheni; continuarea acestuia ar trebui făcută cu fonduri europene, prinsă explicit în lista de proiecte de interes comun ale UE.  

Din păcate pentru noi, preşedintele Traian Băsescu a ratat din nou un prilej de a-şi ţine frustrările în frîu, zicînd la o emisiune: „Păi, pentru mine este o glumă ce spune domnul Tusk! Păi, cînd tu, Tusk, ai tăcut cînd a fost schimbat traseul şgazoductuluiţ Nabucco, (…) vii acum să-mi vorbeşti despre Piaţa Energetică Comună a Uniunii Europene? Cînd eu nu sînt dependent de gazul rusesc?“ Încerc să urmăresc logica lui Traian Băsescu şi nu reuşesc. În primul rînd, că Polonia a susţinut Nabucco – există declaraţii publice ale lui Tusk şi Sikorski în acest sens, şi încă din 2010 apare în strategia energetică poloneză ideea construirii unui interconector prin care să beneficieze de gazele ce urmau să vină pe Nabucco. Apoi, nu e clar ce anume ar fi trebuit să facă Tusk pentru Nabucco. Băsescu a ajuns să fie obsedat de acest eşec. Nu e de vină Polonia şi nici măcar nu e de vină UE – cum tot zice preşedintele. Din punctul de vedere al Uniunii, obiectivul era de a aduce gaz din Azerbaidjan, ocolind Rusia. Azerii au decis să construiască o conductă prin Turcia, care venea pînă la graniţa UE. De acolo, a existat o concurenţă între Nabucco (varianta scurtă) şi TAP (conducta Trans-Adriatică). TAP a cîştigat contractul acordat de Azerbaidjan. Din punctul de vedere al Comisiei Europene, şi Nabucco, şi TAP îndeplineau obiectivul gaz-azer-fără-Rusia. Nu a fost nici o conspiraţie împotriva Nabucco.

Oricum, ce legătură are Polonia cu povestea asta? Şi dacă e dependentă mai puţin faţă de alte ţări, România nu e interesată de instrumente comune europene? Traian Băsescu ar trebui să se limiteze cu hăhăiala la politica internă şi la hîrjoanele cu Ponta. Trist este că România are un parteneriat strategic cu Polonia şi a lansat şi o trilaterală România – Polonia – Turcia. Nici unul dintre aceste instrumente nu funcţionează. Iar Băsescu îi tot pişcă pe polonezi în ultima vreme – despre Sikorski (ministrul de externe polonez, care e o forţă în diplomaţia regională) spunea că s-a dus să se pupe cu unii pe Maidan. Hă, hă, hă. Duminică seara făcea mişto de „mentorii Ucrainei“ – iar o referire la polonezi. Poate o fi frustrant să vezi că alţii fac jocurile, dar nu e musai să o zici la televizor mereu. În Traian Băsescu urlă frustrarea unui om vechi la Consiliile Europene, dar care e spectator în cea mai mare criză regională din mandatul său. Traian Băsescu vorbeşte ca un analist care află de la televizor şi propune, tot la televizor, ce ar trebui să afle şi să propună direct omologilor săi. L-au adus aici o politică autistă şi consilieri prost aleşi – genul de consilieri care se ceartă pe Facebook cu premierii altor ţări sau care îi anunţă ritos pe diplomaţii din UE că cutare premier moldovean susţinut de UE pentru că ţine ţara pe traseul european este agent KGB. Apoi, Traian Băsescu e frustrat că nu îi mai răspunde lumea la telefon prin Moldova. Din păcate, Preşedinţia României a ajuns subiect de bancuri în cercurile diplomatice, politica noastră spre Est are la Cotroceni o piatră de moară – o spun cu responsabilitate şi cu tristeţe.