De ce sancţiunile sînt periculoase
– şi de ce Occidentul trebuie să negocieze noile hărţi, doar după ce falimentează Rusia –
Două fluxuri de ştiri domină acum ecranele: evenimentele din Estul Ucrainei şi discuţiile despre sancţiunile occidentale asupra Rusiei. Există în fundal o aşteptare că cele două sînt legate. Cumva, cumva, aşteaptă jurnalistul mediu, care urmăreşte în paralel evenimentele, dacă Occidentul apasă butonul X, Rusia va acţiona în modul Y şi vom vedea deznodămîntul Z. Şi gata, ne calmăm, ne liniştim şi trece criza. Indiferent de cum defineşte fiecare variabilele X, Y şi Z, schema asta mentală domină acum modul în care este interpretată situaţia. Este un mod naiv de a privi problema, cu un rol doar terapeutic – oamenii încă se mai cred în lumea de dinainte de invazia în Crimeea. Au nevoie să creadă asta. Le alină frica de necunoscut.
În lumea trecută, Rusia era un partener ca oricare altul în jocul mondial, se mai enerva pe noi, ne mai enervam pe ea, negociam, ne împăcam etc. Schema X – Y – Z corespunde acelei lumi. Nu vreau să sune mai dramatic decît e cazul (nu, nu vom avea un război fierbinte între americani şi ruşi, de pildă), dar cred că trebuie să ajustăm cadrul mental la o altă lume, o lume în care ordinea a fost dată peste cap şi acum se refac regulile ei. E foarte important, cel mai important, să refacem regulile astfel încît Rusia să regrete.
Acum o lună, cele două fluxuri de ştiri erau tot cam aceleaşi, doar cu un element schimbat: nu era Estul Ucrainei, era Crimeea. Doar acest gînd ar trebui să ne dea fiori: Rusia nu doar că nu se mişcă în direcţia aşteptată de Occident, ci face exact invers, iar ţinta atenţiei se mişcă. Gîndiţi-vă puţin la valul de mulţumiri pentru Crimeea, regizate de aparatul de manipulare al Kremlinului – am descris asta săptămîna trecută: poporul rus îi mulţumeşte isteric lui Vladimir Putin pentru că i-a dat Crimeea înapoi. O fetiţă spune că visul ei, de acum înainte, e ca atunci cînd va fi mare, să meargă pe Podul spre Crimeea, peste strîmtoare. Propaganda a făcut din Crimeea ceva indispensabil pentru poporul rus – rusul de rînd simte acum că are ceva în plus, fără de care nu ar putea trăi – are Crimeea. La finalul show-ului televizat, Vladimir Putin a ales o întrebare dintre cele adresate din public: „Cu ce sînt diferiţi ruşii faţă de alte popoare din lume?“ „A fi rus înseamnă să ai o inimă caldă şi să fii gata să mori pentru patrie“, a răspuns conducătorul, după ce asigurase mai devreme că el e gata de sacrificiul suprem. Iar acum, Crimeea este patria.
Ţin minte o istorie dintr-o carte foarte bună despre istoria Balcanilor (The Balkans, de Misha Glenny), despre oraşul Fiume. Un oraş de la Adriatica, acum în Croaţia, pe care Italia de după Primul Război Mondial l-a vrut musai. Fiume avea doar o minoritate de italieni, importanţă strategică minoră faţă de consecinţele stricării relaţiilor Italiei cu toţi vecinii săi şi nici nu fusese pe lista de revendicări cu care ţara intrase în război – dar un premier în cădere de popularitate l-a vrut neapărat şi a declanşat o campanie isterică. Brusc, poporul italian, care habar nu avea pînă atunci că exista oraşul Fiume, a simţit că e o chestie vitală pentru el, a simţit că nu mai poate trăi fără Fiume – oraşul a fost cucerit de bande de rezervişti, condus o vreme de un poet exaltat (o combinaţie de Adrian Păunescu şi Zelea Codreanu) şi evacuat cu greu de guvernul legitim al Italiei. De unde o fervoare naţionalistă şi vînt în pupă pentru fascismul care tocmai se năştea. Şi toate astea pentru că cineva a vrut să convingă poporul italian că nu se poate trăi fără Fiume – iar popoarele sînt uşor de convins de chestii de acest gen.
Deci, după ce a organizat o mare festivitate de primire a Crimeei în Federaţia Rusă, după ce a spus poporului rus că i-a salvat pe fraţii din Crimeea de la moarte sigură, de mîna bandelor fasciste de la Kiev, după ce poporul rus însuşi i-a mulţumit atît de slugarnic pentru Crimeea – cum ar fi ca peste o lună să iasă Putin la TV şi să zică: băi, fraţilor, ne-am gîndit mai bine, ne-au dat ăştia nişte sancţiuni economice, hai să dăm Crimeea înapoi!
Chiar se aşteaptă cineva la aşa ceva? Prin anexarea rapidă a Crimeei, Vladimir Putin a răsturnat masa de şah şi a împins rapid lucrurile mult dincolo de logica lui X – Y – Z. Deci nu are rost să mai jucăm cu strategia anterioară, să ne gîndim cum să luăm calul şi să apărăm turnul – piesele sînt pe jos, în noroi. Mărturisesc că nu am crezut că o va face – după ce invazia bizară a peninsulei începuse, am şi zis într-un interviu la radio care e cel mai probabil scenariu: Crimeea va fi încă o regiune separatistă controlată de Moscova, pe modelul Abhaziei (recunoscută independentă de Rusia) sau al Transnistriei (nerecunoscută). A ţine o regiune în suspans înseamnă să joci murdar şi dur, dar în limitele unui joc de putere comprehensibil. Este ceea ce face Rusia cu Transnistria de cînd a rupt-o de Moldova: negociem, vorbim, daţi ceva; dacă nu daţi, apăsăm pe butoane în Transnistria şi aveţi nişte probleme, mai negociem o tură. Şi tot aşa – este frustrant, este nedrept, este strigător la cer, dar este în limitele subînţelese ale jocului. Noi înţelegeam ce face Rusia, Rusia înţelegea că noi înţelegeam. Putea să facă la fel cu Crimeea. Dar nu a făcut-o. A anexat-o, a răsturnat masa. Pragul a fost trecut rapid – un prag unde înţelegerea e imposibilă, unde nu există soluţie din care fiecare parte să nu piardă.
Putin nu poate da înapoi fără să piardă puterea – cum ar putea să vîndă poporului rus ideea că îi ia Crimeea, după ce l-a isterizat atîta pentru că i-a dat-o? Pe de altă parte, discuţia despre sancţiuni este dusă între opţiuni cu relevanţă minoră. Punem pe lista neagră companii (cum vor europenii), sau punem indivizi (cum zic americanii)? Bun, dar nu ne-am lămurit care e scopul: ce anume vrem să obţinem? Ce anume aşteptăm să (nu) facă Rusia?
Pare că se subînţelege – Rusia trebuie să se oprească. Dar mă tem că am început să subînţelegem lucruri diferite: unde trebuie să se oprească Rusia? Să dea înapoi Crimeea? Să dea înapoi Doneţk-ul? Să nu cumva să ajungă la Kiev? Sau toată Ucraina e dispensabilă şi tragem o nouă linie roşie în Letonia? Şi dacă Letonia nu e pe listă, că tot e membră NATO, dar Putin va dori să „salveze“ cele cîteva milioane de ruşi din Kazahstan, cu tot cu teritoriul de la graniţă, unde sînt majoritari? Şi apoi are grijă şi de Letonia, că pînă la urmă ce e NATO, în afară de o hîrtie semnată de unii care conduc nişte popoare care se tem să moară pentru patrie?
Avînd în faţă toate aceste posibilităţi, nu-i aşa că vă gîndiţi, în mintea dumneavoastră, cu oarecare uşurare la scenariul în care Putin rămîne cu Crimeea? Dă-o naibii de Crimeea, oricum fusese a Rusiei! În ritmul acesta, vom ajunge să-i dăm premiul Nobel pentru pace lui Putin pentru că se mulţumeşte doar cu Crimeea. Poate şi cu Doneţk-ul – că oricum consumă mult cărbune, să-l ţină ruşii! Ce vreau să zic este că Putin conduce jocul aşteptărilor – o parte a fluxului de ştiri se modifică constant, funcţie de unde mai are chef Putin să trimită „omuleţii verzi“, săptămîna asta.
Discuţia despre sancţiuni este mereu în urma evenimentelor. E drept, liderii occidentali trebuie să arate că se preocupă şi că vor să facă ceva. Problema de fond este că butoanele avute la dispoziţie nu prea îl sensibilizează pe Putin. Citeam zilele trecute o comparaţie între organismele de decizie în materie de securitate ale Americii şi ale Rusiei. Consiliul de Securitate al Rusiei este compus din foşti ofiţeri KGB, care au în jur de 60 de ani. Consiliul Naţional de Securitate al SUA are în componenţă toţi factorii de decizie în materie de economie. Cu alte cuvinte, SUA mizează pe economie cînd e vorba de securitate, decidenţii ruşi nu prea pricep economie – doar se ştie cum erau priviţi economiştii în spaţiul sovietic, un fel de contabili care ţin registrul la Alimentară.
Rusia va suferi economic enorm, dacă Occidentul e serios în povestea asta – am tot citit analize pe tema asta şi concluzia generală nu sună bine pentru Rusia. Doar că, aşa cum e organizată şi controlată, dezbaterea în Rusia face ca această raţionalitate economică să conteze doar marginal – OK, poate nişte tipi de la Harvard zic că ne va scădea PIB-ul cu 5%, dar avem Crimeea şi Doneţk-ul, şi fasciştii de la Kiev tremură, sîntem tari, nu?
Şi cîtă vreme situaţia nu se stabilizează în teren, nu e nici măcar clar ce anume cere Occidentul Rusiei – adică ce anume aşteptăm să facă Putin pentru a nu fi aplicate sancţiunile. De pildă, în cazul Iranului, sancţiunile par a funcţiona pentru că obiectivul este clar şi măsurabil: încetarea programului de îmbogăţire a uraniului, care poate fi deturnat spre bomba nucleară. Iranul a fost mult mai uşor de izolat economic decît Rusia, cu costuri mult mai mici pentru cei care impun sancţiunile. Chiar şi în aceste condiţii, dezgheţul s-a produs abia după ce fostul preşedinte iranian a pierdut puterea – tipul care convinsese poporul iranian că nu poate trăi fără îmbogăţirea uraniului. Sancţiunile economice au afectat nivelul de trai, iar poporul a ales un preşedinte mai calm şi mai de înţeles, dispus acum la negocieri. Comparaţia asta e tristă pentru cei care gîndesc în schema X – Y – Z: Rusia e mai greu de sancţionat decît Iranul, scopul sancţiunilor nu e clar pentru că ţinta e încontinuu mişcată de Putin, iar politica internă a Rusiei l-a întărit pe tipul rău care trebuie sancţionat, în loc să-l slăbească. Deci, nu aşteptaţi prea mult de la sancţiuni.
Există chiar un risc major ca liderii occidentali să se înţeleagă pe nişte sancţiuni prea blînde şi pe un scop prea limitat. Ceva de genul: tovarăşe Putin, hai să facem pace, noi punem trei bănci şi 25 de oficiali pe o listă neagră, ca să nu zică lumea că nu am făcut ceva, tu nu cucereşti Kievul, rămîi cu Crimeea, şi facem din Ucraina o ţară federală controlată de tine. Şi lumea va răsufla uşurată, la modul stupid: e pace, e pace. De fapt, va fi începutul sfîrşitului păcii.
Bine, dar ce propun? Noi ăştia care sîntem tranşanţi în ce priveşte Rusia sîntem mereu suspectaţi că am vrea război. Ahaaa, strigă cîte un realist-pacifist: voi vreţi război! Apropo, „realismul“ şi pacifismul sînt cele două moduri clasice de a fi stupid cînd ai de-a face cu asemenea cazuri. Deci, nimeni nu se poate gîndi la război împotriva Rusiei, înainte de linia roşie formală – atacarea unui membru NATO. Inversul trebuie să fie valabil: Rusia trebuie să ştie foarte limpede că atacarea unui membru NATO (chiar şi cu trupe fără însemne militare) înseamnă război. Asta trebuie să fie limpede, altfel putem desfiinţa NATO.
Apoi, în ce priveşte schimbarea regulilor de comportament, Rusia trebuie să plătească. Nu doar imediat, nu doar cu sancţiuni limitate şi nu doar cu vizarea decidenţilor. Deci nu mai priviţi cu speranţă la ideea de sancţiuni – ar putea fi o petardă care să permită acomodarea cu noua lume creată de Putin.
Realitatea tristă este că anexarea unui teritoriu al unui alt stat este o măsură populară în Rusia. De aici trebuie să plecăm. Numai cînd electoratul lui Putin va simţi personal că a avea Crimeea înseamnă să nu mai ai pensie sigură, vacanţă la mare, credit la casă şi rublă stabilă, numai atunci trebuie reluate negocierile pentru o soluţie pe termen lung. Pentru Rusia, exportul de energie înseamnă 52% din buget. Pentru NATO, economia Rusiei înseamnă 6% din PIB-ul ţărilor membre. UE este cel mai important partener comercial al Rusiei – de patru ori mai mare decît următorul clasat, China. Rusia e pe locul 11 în comerţul extern al UE. Pentru SUA şi UE, un război economic cu Rusia înseamnă o problemă pe termen scurt. Putin nu e sensibil la problemele economice pe termen scurt, dar Rusia şi poporul lui Putin sînt vulnerabile la un război economic pe termen mediu şi lung. De aceea, soluţia nu e pe termen scurt şi scopul nu trebuie să fie încheierea unui acord punctual, acum. Occidentul are nevoie nu de sancţiuni punctuale. Pentru că există acolo riscul ca Putin să ofere o momeală la schimb. Sancţiunile sînt bune numai ca prim pas. Occidentul are nevoie de o strategie pe zece ani, de falimentare a Rusiei. Şi abia apoi renegociate regulile şi hărţile. Altfel, odată acomodată lumea cu harta făcută de el, Putin va dori să o mai schimbe un pic. Apoi alt pic.
Cel mai important pas pe care Europa îl poate face e să marşeze la Uniunea Energetică propusă săptămîna trecută de către premierul polonez Donald Tusk (dar asta merită un articol separat).
