Cum poate reforma Iohannis sistemul politic. Dacă poate
Preşedintele Klaus Iohannis nu va fi într-o situaţie uşoară la începutul mandatului său. Va avea de gestionat conflictul între două realităţi de sens contrar: aşteptările de la public vs limitele puterii unui preşedinte în sistem semiprezidenţial, ales la jumătatea mandatului Parlamentului în funcţie.
Aşteptările publicului sînt imense. Deja sondajele arată că mai mulţi români îşi amintesc să fi votat cu el decît cei – foarte mulţi oricum – care chiar au votat cu el. Oamenii investesc speranţă la un nivel cu totul nerealist. Modul în care un politician gestionează supraaşteptările investite în el are şanse de a deveni o ramură distinctă în ştiinţa politică. Obama a eşuat spectaculos. Cînd alesul vine cu un mesaj de outsider, de om care ţine cu oamenii împotriva sistemului, investiţia de încredere e cu atît mai mare. Iohannis este acest tip de lider. Deci va fi o mare provocare pentru el să gestioneze procesul inevitabil de dezumflare a aşteptărilor.
De cealaltă parte, Iohannis are mult mai puţine pîrghii la dispoziţie decît avea Obama, care e şeful executivului în sistemul prezidenţial american. Asta poate fi în avantajul său: spre deosebire de Obama, există alţi actori politici cu putere executivă imediată. Iohannis poate menţine şi de la Cotroceni rolul de lider al nemulţumiţilor faţă de sistem. Există acum o presiune crescîndă dinspre PNL-PDL, pentru o forţare a intrării la guvernare. Nu cred că sînt şanse. Traian Băsescu a reuşit asta în 2004 pentru că avea la dispoziţie asul desemnării premierului, pe care Iohannis nu îl are. Majoritatea parlamentară este compusă din PSD (care e în derută) şi o mulţime de grupuri de oportunişti (PC, UNPR, liberalii lui Tăriceanu). În PSD există voci care spun că o ieşire de la guvernare ar putea salva partidul pentru alegerile parlamentare din 2016. Dar o majoritate solidă în partid e pentru rămînerea la putere. Aliaţii săi oportunişti nu ar avea nici o şansă să intre în Parlament la alegeri anticipate.
Dar dincolo de aceste calcule, Iohannis are de înfruntat o dilemă: o forţare a schimbării Guvernului ar însemna cîteva luni de scandaluri politice. Ar însemna să investească o bună parte din popularitatea sa pentru a schimba un Guvern PSD-UNPR-Tăriceanu cu un Guvern PNL-PDL-UNPR-unii-dintre-oamenii-lui-Tăriceanu-fără-Tăriceanu. Un asemenea Guvern ar conduce pînă în 2016, cînd vor fi alegeri parlamentare la termen şi ar avea de preluat situaţia economică proastă lăsată de Ponta.
Totuşi, dacă nu are Guvernul, preşedintele nu poate face mare lucru. Desigur, rămîne marele cîştig al acestor alegeri, anume faptul că preşedintele poate bloca pe moment iniţiativele proaste ale Guvernului şi ale majorităţii parlamentare. De pildă, dacă Ponta şi ministrul Vâlcov nu ar fi dat înapoi, ar fi putut respinge o lege a bugetului în care DNA pierdea autonomia bugetară faţă de Parchetul General (cauza de fond a scandalului cu bugetul DNA de săptămîna trecută a fost tentativa Procurorului General de a desfiinţa de facto autonomia bugetară a instituţiei anticorupţie). Dar un preşedinte care e doar un actor de tip veto depinde de potlogăriile încercate de cei pe care trebuie să-i oprească. Cu alte cuvinte, dacă majoritatea parlamentară şi Guvernul vor să facă porcării, atunci preşedintele poate juca un rol important. Însă îi vedem mai degrabă spăsiţi după alegeri. Deci, care e rolul preşedintelui în următorii doi ani, în acest scenariu?
Iohannis stă cu bula de popularitate deasupra capului, are între şase luni şi un an de aşteptări ridicate. Va urma un proces abrupt de dezamăgire, sau o gestionare a aşteptărilor? Ce poate face? Cred că soluţia constă în formularea unui program clar şi coerent de reformare a sistemului politic şi de instituire a unui mecanism de monitorizare şi presiune publică. Să începem cu această a doua parte. Ce face un actor de la care există aşteptări ridicate, dar nu are pîrghii directe de acţiune? Negociază obiective şi stabileşte jaloane (o să le spun benchmark-uri pentru că termenul în engleză este mai potrivit şi pentru că e pe cale să fie importat de limba vorbită). Avem experienţa lucrului cu Uniunea Europeană, care e exact în această poziţie: negociază cu politicienii români anumite obiective şi apoi stabileşte benchmark-uri pentru a evalua progresul. UE este în poziţia superioară de negociere faţă de elita politică românească. Această poziţie superioară de negociere se traduce în practică prin faptul că UE poate stabili obiective din care elita politică locală poate să piardă, dar care au sprijin la publicul larg. Obiectivele de reformă a justiţiei, stabilite în Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV), sînt cel mai bun exemplu. Odată stabilite obiectivele, se creează un triunghi: autoritatea superioară – elita politică – sprijinul public, care pune presiune pe decidenţi. Rapoartele MCV au efecte pentru că se ştie clar ce are de făcut Guvernul, dacă face sau nu face ceva e public şi măsurabil, iar opinia publică e sensibilă la acele subiecte. Deci, în această formulă, scorul e 2-1 permanent, cîtă vreme obiectivele sînt de bun-simţ şi susţinute de opinia publică. Desigur, presiunea UE nu ar fi avut efecte dacă nu existau „dezertori“ în cadrul elitei, oameni care au rupt rîndurile şi s-au aliat cu UE pentru a schimba sistemul (Monica Macovei şi Traian Băsescu au fost „dezertorii“-cheie pentru reforma justiţiei).
Klaus Iohannis ar trebui să folosească acest gen de mecanism, folosind popularitatea şi aşteptările investite în el pentru a schimba sistemul politic. Trebuie să propună public elitei politice un set de schimbări care s-ar voi făcute în următorul an – să publice acest set de schimbări, ca „Programul de reformă politică pentru 2015“, şi să publice din partea Administraţiei Prezidenţiale rapoarte de progres. Astfel, publicul care a investit speranţă poate urmări ce se face, ce nu se face şi poate atribui vina eventuală sau meritele eventuale. Acesta este mecanismul.
Care ar trebui să fie programul? Recunosc că aici e mai complicat. Sînt atît de multe lucruri de schimbat în România, încît e greu să prioritizezi. Experienţa lui Traian Băsescu arată că simpla identificare a problemelor la nivel de experţi nu poate facilita deciziile necesare de policy. Administraţia Băsescu a publicat rapoarte de analiză şi propuneri în zonele de sănătate, educaţie şi agricultură (lucrul unor Comisii Prezidenţiale). Dar conflictul permanent între preşedintele Băsescu şi majoritatea elitei politice a făcut ca impactul să fie minim. Klaus Iohannis trebuie să decidă dacă va investi ceva din popularitatea sa în aceste zone. Sînt zone cu risc major şi unde consensul e aproape imposibil de atins. Nu ai cum face propuneri cu sens de reformare a educaţiei, fără să superi sindicatele profesorilor şi fără să-ţi pui în cap stînga politică şi intelectuală. Deci, ce anume să înghesui ca prioritate pentru primul an de mandat? Propunerea mea este concentrarea pe zona care a creat cea mai mare frustrare în acest an electoral, deci a dus la fenomenul de gen „lebădă neagră“ – mobilizarea enormă la vot – care l-a făcut preşedinte: schimbări în sistemul electoral, politic şi de guvernanţă.
Deruta postalegeri a făcut ca PSD şi Victor Ponta să propună ei înşişi cîteva schimbări de acest gen. Liviu Dragnea a propus despărţirea funcţiilor politice locale de cele administrative pentru a limita puterea baronilor locali. Victor Ponta a propus limitarea mandatelor primarilor şi ale preşedinţilor de Consilii Judeţene la două. Ambele propuneri sînt (coincidenţă?) făcute de Victor Giosan, expert afiliat la CRPE, într-un raport care a făcut valuri în 2013: „Cum putem opri asaltul politicii asupra democraţiei – Trei intervenţii urgente pentru reforma partidelor politice din România: democratizarea internă, deschiderea pieţei politice, reforma guvernanţei publice“ (CRPE Policy Memo 48). Pe lîngă cele două idei preluate de Ponta şi Dragnea, Giosan vine cu un set întreg de propuneri care ar trebui să democratizeze viaţa politică. Am scris la vremea respectivă despre ele, sînt perfect valabile şi astăzi şi pot constitui baza unui pact politic transpartinic. Mai ales că atunci cînd a propus limitarea mandatelor, Ponta a făcut aluzii şi la alte idei din lista lui Giosan, deci bănuiesc că cineva din jurul său citeşte şi caută idei bune în societate. Tot Ponta vorbeşte despre un sistem de vot prin corespondenţă.
Ar trebui să îi credem pe şefii PSD? De ce nu au făcut aceste lucruri pînă acum? De ce acum, după ce electoratul le-a dat o lecţie? Răspunsul meu este că nu e important dacă sînt sinceri sau nu, important este că le-au exprimat public. Ideile bune au un ciclu de viaţă propriu; în 2013, cînd Victor Giosan şi CRPE au propus un set complet de reformă a sistemului politic şi de guvernanţă, PSD nu era interesat. Acum este, din motive care nu ţin de tactici de supravieţuire ale liderilor. Este treaba lor de ce o fac. Ponta şi Dragnea nu sînt tocmai credibili cînd vorbesc despre reforma politică. Iohannis este. Are şanse de a lua ideile care circulă public, unele dintre ele primind sprijinul şefilor PSD şi ai Guvernului şi să le transforme într-un Pact de Reformă pe care să îl propună clasei politice. Acum, cît furia publică e încă recentă. Presiunea publică este un instrument excelent de avansare a agendei reformiste, iar algoritmul 2-1 (actorul superior credibil şi opinia publică se aliază pentru obiective bune) are un moment favorabil: în cazul PSD, presiunea UE a fost momentul integrării în UE şi clauzele de salvgardare (prelungite în MCV). În cazul Iohannis, un Pact politic de Reformă beneficiază de împrejurările acestor alegeri prezidenţiale atît de neobişnuite. Doar că fereastra de oportunitate e scurtă; peste un an, preşedintele nu va mai fi atît de popular, iar politicienii îşi vor fi dat seama că au supravieţuit valului şi, deci, nu mai au interes să facă reforme care să ameninţe statu-quo-ul.
Acest Pact de Reformă politică ar trebui să aibă obiective simple. De genul: trebuie să scăpăm de spectrul votului dublu şi al turismului electoral. DNA poate pedepsi (iar Dragnea are dosar trimis în judecată tocmai pentru organizarea de vot dublu), dar nu poate decide schimbarea sistemului. Este o ruşine că Republica Moldova a avut un sistem de prevenire a votului dublu (calculatoare în secţii, introducerea în timp real a CNP-ului, dacă omul vrea să mai voteze la altă secţie, se transmite alertă la Poliţie). Am dat acest exemplu zilele trecute, acum citesc stupefiat ce declară vicepreşedintele Autorităţii Electorale Permanente: sistemul a fost pilotat în România la alegerile din 2009, a funcţionat, AEP a făcut un raport în care a propus generalizarea sistemului în toată ţara, dar raportul a fost ignorat de Guvern şi de Parlament (în schimb – spune Marian Muhuleţ de la AEP –, l-au prezentat în Republica Moldova şi l-au aplicat cei de acolo). Dacă Dragnea va face puşcărie pentru fraudă la vot, vom fi răzbunaţi, dar atît. Frauda va rămîne posibilă, iar performanţa politică în fiecare partid va continua să se măsoare funcţie de capacitatea baronilor de a organiza frauda electorală. Acesta poate fi un benchmark simplu de propus şi de urmărit: avem un sistem electronic de înregistrare a votanţilor la secţie (soft, echipamente, training pentru personal)? Cine îl face, la ce termen? Peste trei luni, cînd va face raportul de progres privind aplicarea Pactului, preşedintele Iohannis va putea indica ce s-a făcut şi cine nu a făcut ce trebuia.
