Cine a modernizat România?

Am recenzat aici, la vremea lor, primele două volume din amintirile lui Radu Rosetti – Ce am auzit de la alţii şi Din copilărie. Al treilea volum, Din prima tinereţe, acoperă a doua parte a secolului al XIX-lea, venirea lui Carol I, luptele politice şi viaţa marilor familii boiereşti moldovene, acum ducînd o viaţă provincială, cu evenimentele importante întîmplîndu-se la Bucureşti.

Humanitas a publicat acest al treilea volum separat, dar a scos şi o ediţie cu toate trei cărţile şi o serie de ilustraţii din epocă. Dacă nu aţi apucat să cumpăraţi primele volume, vă recomand această ediţie mare. Merge perfect ca lectură de vacanţă.

Rosetti e şi aici cinstit şi franc – nu scrie ca să educe şi să ducă cititorul într-o anumită direcţie. Dimpotrivă, nu ascunde nimic sub preş. E un partizan înfocat al ideii de domn străin, dar nu ascunde că ţărănimea era ataşată de Cuza: „Pentru tata, alegerea unui domn străin, aparţinînd uneia dintre dinastiile domnitoare ale Europei, semnifica realizarea aspiraţiunilor sale politice din întreaga viaţă. Guvernul hotărîse ca votarea să se facă la primăriile respective, dar tata dispuse ca lucrurile să se petreacă altfel. Se aduse, jos, la scara cea mare a curţii, o masă pe case se aşternu o învălitoare de postav roşu şi, convocîndu-se toţi servitorii moşiei şi ai casei, pe primar şi pe consilierii comunali, tata iscăli cel dîntîi plebiscitul cu numele şi calităţile lui, după obiceiul de înainte de Cuza: Răducanu Rosetti, Logofăt şi Cavaler. Lui îi urmară Manolache Oatu, vechilul moşiii, Neculai Lefter, vătavul de ogradă, Iancu Popovici, vătaful de la Pralea, menţionînd fiecare titlul său respectiv de boierie, primarul, dascălul Petrache Arhire, consilierii comunali şi notarul, apoi ţărănimea. Dar numărul ţăranilor neslujbaşi veniţi la curte era excesiv de mic. Masa a rămas în zadar mai multe ceasuri pe acelaşi loc, tata trimese pe primar să vadă de ce nu vine grosul locuitorilor comunei şi să li grăbească venirea ca să iscălască negreşit plebiscitul în acea zi, dar nu mai veni aproape nime şi tata, pierzînd răbdarea, porunci să se ridice masa de la scară. Repet că relaţiunile lui cu ţăranii erau excelente, dar ei de astă dată, departe de a-i face pe voie, s-au strîns la primărie şi au silit pe notar să scrie următorul text oficial modificat: «Noi, subsemnaţii locuitori ai comunei Căiuţul, nu alegem ca domnitor al românilor pe principele Carol-Ludovic de Hohenzollern, care va domni sub numele de Carol I», sub care text şi-au pus degetele pe crucea însemnată de notar în dreptul numelui fiecăruia. Întrebaţi asupra motivelor hotărîrii lor au răspuns că nu au avut nici un temei de nemulţămire împotriva lui Cuza, care li-a dat pămînturile şi i-a scăpat de boieresc, şi nu vor să aleagă pe Hopînţol, un neamţ pe care nu-l cunoaşte nimene. Şi, după cît ştiu, comuna Căiuţul a fost departe de a fi singura din ţară care a manifestat asemene simţiminte cuziste, dar aceste manifestaţiuni au fost cu îngrijire ascunse de guvern.“ (pp. 460 - 461)

La fel, nu ascunde Rosetti sub preş mişcarea separatistă de la Iaşi. Erau încă familii boiereşti care aveau memoria proaspătă a curţii de la Iaşi, avuseseră domni în familie şi îşi creşteau fiii cu „gărgăuni de domnie“ – cum cu dispreţ le spune autorul, el însuşi nepot de domnitor. Familia Roznovanu vedea venirea lui Carol ca o piedică în calea lui Nicolae Roznovanu, zis Nunuţă, la tron. Carol vs Nunuţă, aşadar – o ilustrare plastică a diferenţei făcute de domnul străin, nimeni nu s-ar fi găsit să-i zică neamţului „Carolică“.

Deci, la instigarea consulului rus, Nunuţă este proclamat domn şi Rosetti face o scenă memorabilă: „Răposatul Cocriţă (Constantin) Cazimir mi-a istorisit cum, după ce comitetul a hotărît să propuie scaunul lui Nunuţă, s-au dus in corpore la curtea roznovănească şi au cerut mai întîi să fie primiţi de cucoana Marghioliţa. Aceasta, prevenită de Moruzi şi îmbrăcată într-o toaletă totodată severă şi elegantă, porunci să-i introducă îndată. Acolo unul din ei, am uitat care, într-un mic discurs, îi aduse la cunoştinţă că, spre a pune capăt la starea de jale în care se găsea Moldova şi avînd în vedere desfacerea de fapt a unirii potrivit conţinutului firmanului de la 1861, au hotărît să aducă pe fiul ei la scaunul Moldovei. Apoi au rugat-o să binevoiască mai întîi să-şi deie, ca mamă, încuviinţarea la aceasta şi pe urmă însăşi să comunice fiului ei dorinţa fierbinte a Moldovei întregi. Cucoana Marghioliţa a răspuns că trebuie, înainte de toate, să meargă să se sfătuiască cu fiul ei, scuzîndu-se că este silită să-i lese pentru un moment singuri. Ieşi, dar lipsa ei fu de scurtă durată, în curînd s-întoarse şi, de pe pragul uşii, rosti următoarele cuvinte în franţuzeşte: – Messieurs, Nicolas accepte («Domnilor, Neculai primeşte!»). Iar delegaţii izbuhniră într-un strigăt de: – Să trăiască Măria-Sa!“ (p. 470)

Cu domnul Nunuţă şi cu mitropolitul Moldovei în frunte, răsculaţii purced la treabă. „Pe la ora 10 dimineaţa a ieşit mitropolitul Calinic Miclescu în uliţă, în veşminte, cu crucea în mînă şi cu cîrja în ceilaltă, cu o mulţime de popor după dînsul (…). Cucoana Marghioliţa era în balcon, de unde arunca manifeste mulţimii. Ei parcurseră Uliţa Mare pînă aproape de Palat, însă aici fură opriţi şi răspinşi înapoi de trupă în faţa mitropoliei. În momentul în care, lîngă palat, cavaleria, un slab escadron de lăncieri comandat de căpitanul Pandrav, începuse să deie mulţimea îndărăt, mitropolitul îşi aşternu mantia jos, crezînd că oştirea nu va cuteza să treacă peste acel veşmînt, dar Pandrav, fără a mai sta la îndoială, sări cu calul peste mantie şi soldaţii lui îl urmară.“ (p. 472) Numai că Pandrav nu avea ordin să tragă, s-a retras şi răsculaţii au omorît mai mulţi soldaţi. Doar după ce au primit întăriri şi pentru a se apăra au tras în mulţime. Au murit 16 soldaţi şi peste o sută de civili. Repet – toate astea cu şeful Bisericii Ortodoxe în frunte. Zice Rosetti: „Era al doilea mitropolit al Moldovei care, într-un spaţiu mai mic de zece ani, trăda interesele vitale ale neamului în favorul Rusiei.“ (p. 470) Pentru că Rusia dorea să spargă unirea.

Tocmai sîntem pe cale să înscriem în Constituţie rolul Bisericii Ortodoxe în făurirea României moderne. Ar fi o prostie şi o minciună. România modernă s-a făcut ignorînd Biserica şi chiar împotriva ei. Biserica aparţinea de spaţiul bizantino-rusesc. Preoţii nu doreau modernizarea şi occidentalizarea, ci dimpotrivă, conservarea acelei realităţi. România modernă a pus mîna pe armă împotriva Bisericii şi i-a confiscat pămînturile închinate mănăstirilor din afară. Dacă era după Biserica Ortodoxă, azi eram gubernie rusească. Aşa cum Biserica Ortodoxă luptă pentru rusificare şi împiedicarea occidentalizării, azi, în Republica Moldova.

Amuzant este finalul poveştii lui Nunuţă-domnitor. Cînd Carol a făcut turul Moldovei, imediat după ce a preluat domnia, boierimea l-a primit cu căldură, doar palatul Roznovanu a rămas neluminat, ostentativ. Mai tîrziu, în carte, aflăm că Nunuţă şi coana Marghioliţa au continuat să ţină „casă deschisă“ în marele palat de la Iaşi. Totuşi, căderea familiei Roznovanu a venit încet, din motive economice. Burghezia, noul comerţ au ruinat stilul de viaţă al marilor boieri, iar Rosetti devine nostalgic cînd descrie pe larg casele boiereşti pe cale de scăpătare. Coana Marghioliţa a murit în 1883 şi, după moartea sa, Nunuţă a vîndut palatul statului, pentru a deveni… reşedinţă regală.

Interesante sînt şi capitolele despre venirea regelui Carol. Şi relaţia rece dintre domn şi opinia publică, în primii ani ai domniei. Românii doreau un domn străin, dar neamţul acela rece şi punctual nu le era drag la inimă. Pînă şi faptul că refuza avansurile doamnelor făcea ca „această curăţenie de moravuri, atît de rară la un domnitor tînăr şi necăsătorit, în loc să fie lăudată, era privită ca un temei de dispreţ şi privită ca un cusur.“ (p. 483) Totul a culminat cu prăpastia dintre sentimentele domnului şi sentimentele elitei în ce priveşte războiul franco-prusac. Chemări patetice la alianţe cu Franţa, siguranţa boierilor că Franţa e invincibilă, în timp ce domnul era bănuit că ţine cu Prusia. Apoi, umilirea militară a Franţei, în loc să ducă la recunoaşterea erorii (Carol ştia mai bine ce poate armata prusacă), a îndîrjit şi mai mult atmosfera împotriva domnului, care era bănuit că se bucură. Mari oameni de stat, ca Ion Brătianu şi Ion Ghica, au condus opoziţia politică spre opoziţie antidinastcă, căutînd să-l răstoarne pe Carol I.

Avem azi, la distanţă în timp, imaginea lui Carol ca monarh sigur pe el, care a domnit îndelungat şi a dominat viaţa politică. Doar că nu a fost uşor să se impună. Elita era schimbătoare şi nevrotică – marele Brătianu, marele Ion Ghica, marele Kogălniceanu fiind exemple. S-a ajuns la violenţe de stradă şi Carol i-a chemat pe foştii locotenenţi domneşti ca să le predea puterea. A fost momentul de glorie al lui Lascăr Catargiu, care l-a convins pe domn să nu plece şi şi-a asumat guvernarea. Îşi aminteşte Rosetti: „Vezi dumneata ce nebuni, îmi zicea el cu douăzeci şi trei de ani mai tîrziu, într-o sară, la Golăşei, după ce-mi istorisise chemarea lui la palat şi întrevederea cu domnul în ziua de 11 martie, să vrea să izgonească din scaun pe un domn membru al familiei regelui Prusiei tocmai în clipa în care acel rege întemeiase împărăţia germană, menită să devie putere de frunte a Europei! Doară atunci cînd au făcut acea nebunească încercare războiul era cîştigat de germani! Au voit să-l izgonească tocmai cînd, dacă nu l-am fi avut pe scaun, ar fi trebuit să-l aducem pe el sau pe altul avînd aceleaşi rubedenii.“ (pp. 530 - 531)

Doar pentru atît şi bătrînul conservator merită bulevardul care îi poartă numele azi, în Bucureşti. De altfel, portretul pe care Rosetti i-l face lui Catargiu este emoţionant. Unul dintre multele portrete din această carte, care se încheie brusc şi te lasă cu senzaţia că mai putea continua pe cîteva sute de pagini, la fel de plăcut.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE