„Din nisip am construit / Şi s-a prăbuşit / Din piatră am construit / Şi s-a prăbuşit / Acum, cînd mai construiesc, / Am să încep / Cu fumul din horn.“ Cu această poezie poloneză superbă încheie Norman Davies saga istoriei poloneze. Am început săptămîna trecută cu primul volum din Istoria Poloniei – Terenul de joacă al lui Dumnezeu (Polirom, 2014), astăzi voi continua cu al doilea (1795 – prezent). Din nou, nu va fi o recenzie pentru că e imposibil de rezumat un material vast care trece prin nenumărate insurecţii, războaie şi orori, ci voi alege doar o temă centrală: statul.

Mai degrabă non-statul. „Polonia intrase în secolul XX doar ca un concept istoric“ spune Davies (p. 550). Acesta este fumul din horn: statul polonez a fost făcut fărîme în mai multe rînduri, a fost reconstruit în mai multe rînduri, mereu într-o geografie diferită. Exceptînd cei 21 de ani din perioada interbelică, Polonia a fost fie împărţită între, fie supusă imperiilor vecine, cea mai mare parte a istoriei lor moderne polonezii au fost, de fapt, apatrizi. „Acum că am făcut Italia, trebuie să facem nişte italieni“ spune o butadă din Sud. În Est, în condiţii mai vitrege, butada era de sens opus: „Polonia trăieşte cîtă vreme vor exista polonezi“ (p. 386).

Fumul din horn, adică legătura spirituală care precedă statul, nu a avut carieră în istoria noastră. Cînd a cedat Basarabia, Carol al II-lea a vrut să salveze statul şi a avut susţinerea majorităţii elitei româneşti pe care a convocat-o în Consiliul de Coroană. Spre disperarea unui Nicolae Iorga, România ca stat a părut să conteze mai mult decît România ca spirit. Nu a făcut vreo diferenţă, pentru că doar peste puţin timp am pierdut şi statul, şi spiritul. Chiar şi cel mai proromân dintre basarabeni îţi va spune, după multe pahare de vin, singura replică care te încuie într-o dezbatere despre istorie şi prezent: ştiţi, voi nu aţi luptat atunci pentru noi. În 1944, Ion Antonescu avea ideea năstruşnică de a negocia cu sovieticii păstrarea unui judeţ (la graniţa de vest) unde să retragă administraţia românească, ar fi urmat ca Armata Roşie să nu intre acolo. Extrema fetişizare a statului – importantă era România administrativă, oameni se mai găsesc.

Nu spun că polonezii sînt un neam de eroi prin definiţie (nu cred în caracteristici colective). Cert este că atunci cînd Hitler şi Stalin au împărţit Polonia, prin aceeaşi hîrtie prin care au confiscat şi Basarabia, nu au dat polonezilor de ales dacă să-şi salveze statul, chiar într-o formă ciuntită. Nu ştiu ce ar fi ales polonezii. Dar aveau o tradiţie istorică a Poloniei ca spirit, fără stat.

Românii şi polonezii au intrat în epoca modernă pe două drumuri de sens contrar: epoca europeană a naţiunilor a dat românilor un stat prin proiectul paşoptist, dar a luat polonezilor statul lor şi l-a împărţit între trei imperii care păreau indestructibile: prusac, austriac şi ţarist. Davies observă că, de-a lungul secolului al XIX-lea, polonezii care cereau un stat erau priviţi ca lunateci periculoşi, ca revoluţionari radicali de care oamenii de bine din Europa aveau datoria să se distanţeze. Ceea ce părea normal pentru italieni, francezi sau români era de neacceptat, din principiu, pentru polonezi. Mă gîndesc că era ceva similar cu cecenii de azi: nu au dreptul la o ţară, iar dacă îl vor, trec de radicali.

Dacă naţionalismul modern se naşte legat de un stat şi de un teritoriu, naţionalismul polonez s-a născut prin opoziţie faţă de statele în care aceşti oameni trăiau. De aici, cîteva direcţii de comportament foarte bine surprinse de Davies. Erau întîi cei care voiau să nu mai fie polonezi, care tratau polonitatea ca pe o carte pierzătoare, deci voiau să fie germani sau ruşi. De aici generali de origine poloneză care au luptat în armatele imperiale. Sau scriitori care îşi urau obîrşia şi deveanu ultranaţionalişti ai altor naţionalisme (Dostoiesvki, vorbitor nativ de polonă, vehement antipolonez în scrierile sale). Erau apoi cei care practicau arta posibilului – care se ocupau de proiecte agricole sau industriale, în ideea de a îmbunătăţi viaţa oamenilor, în aşteptare de vremuri mai bune. Tot aici aş include proiectele identitar-culturale (alfabetizarea pe ascuns a ţăranilor polonezi sub masca cercurilor de apicultură). Sau transmiterea în secret a manualelor poloneze, din generaţie în generaţie, între oameni care altfel păreau cetăţeni loiali ai imperiilor. Pînă la experimente extreme ca Universitatea Volantă, care ţinea cursurile în fiecare zi în altă locaţie, pe ascuns.

În sfîrşit, ultimul tipar de comportament este cel revoluţionar. Cei care, în apatia sau descurajarea majorităţii, declanşau revolte – 1794, 1830, 1846, 1863, 1905, 1920 pînă la tragica insurecţie din Varşovia din 1944 zdrobită de Hitler sub privirea răbdătoare a „eliberatorilor“ sovietici. Dacă ne uităm încă o dată la acest şir de ani, vedem că, practic, fiecare generaţie de polonezi s-a simţit datoare să facă o insurecţie. Eroică, dar fără şanse, urmată de represiuni sălbatice şi uriaşe valuri de deportări în Siberia. De parcă fumul din horn ar avea nevoie de victime ritualice, la fiecare 20 de ani. Evident, cu diferenţe importante între cele trei imperii – o tendinţă de rusificare brutală în Est şi un tratament indiferent-permisiv în partea austriacă (care a făcut ca, deşi cei mai mulţi polonezi şi ucraineni trăiau în Rusia, focarele naţionaliste cele mai puternice ale ambelor etnii să fie în Galiţia, de unde un conflict violent ulterior).

Non-statul polonez a luat diverse forme paradoxale. A fost organizat în mai multe rînduri ca o organizaţie subterană, dar semnificativă. Insurecţia din 1863 a adus şi cel mai paradoxal dictator, Traugutt, un tip care controla ministere volante, din apartamentul său privat, deşi mai puţin de 20 de oameni ştiau cine este şi cum arată, acest non-stat reuşind totuşi să ţină în şah armatele ţariste. Rezistenţa din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat o armată subterană de o jumătate de milion de oameni care controlau teritorii vaste împădurite şi au făcut probleme armatei germane, pentru a fi apoi cinic zdrobită de Armata Roşie. Iar guvernul în exil de la Londra a rămas în funcţiune tot timpul comunismului, cu toate ministerele (Davies se întreabă ironic oare ce făcea ministrul agriculturii din exil) şi şi-a depus mandatul abia în mîinile preşedintelui Walesa, după căderea comunismului.

Ironia face ca republica reală interbelică poloneză să apară din nimic, din prăbuşirea imperiilor vecine, fără aproape nici o contribuţie din partea acestor revoltaţi ritualici. Iar imediat după ce a apărut, a purtat războaie cu aproape toţi vecinii săi. Cu noua republică germană a dus două războaie scurte, cel Poznanian (1918 -1919) şi cel silezian, încheiat abia în 1922. Cu Lituania s-a luptat pentru Vilnius, pe care l-a cucerit. O luptă care a distrus relaţia dintre cele două state, lituanienii s-au aliat apoi cu Stalin, care le-a dat înapoi capitala Vilnius (locuită de o majoritate poloneză). Bucuria lor a ţinut pînă cînd Stalin a încorporat Lituania în URSS. Cu Cehoslovacia s-a bătut într-un conflict absurd pentru un district din Galiţia, rezolvat prin arbitraj franco-englez. Numai cu România nu s-a războit.

Armata sovietelor lui Lenin a fost înfrîntă de Polonia după ce era aproape să cucerească Varşovia, şi a urmat apoi poate cea mai mare greşeală: anihilarea Republicii Ucraina de Vest, în colaborare cu Lenin. Pentru că a dorit ca frontierele din Est să fie cît mai aproape de ce avuseseră în Evul Mediu, polonezii au anihilat singurul stat tampon care îi putea cît de cît proteja de Rusia roşie. Apoi partea de Ucraină încorporată a fost supusă polonizării, de unde conflict armat, cu acte de teroare reciproce, între polonezi şi ucraineni. Soarta tragică a polonezilor e depăşită totuşi de cea a naţionaliştilor ucraineni, care au ajuns, în următorul război, să se bată simultan şi cu Hitler (pentru că germanii i-au refuzat ca aliaţi), şi cu sovietele, şi cu armata subterană poloneză. Rezistenţa ucraineană s-a manifestat ca insurecţie în munţi, pînă în 1947, anihilată de operaţiuni comune ale sovieticilor şi comuniştilor polonezi.

Poate cel mai interesant capitol este cel special dedicat graniţelor actualei Polonii. Davies pleacă de la constatarea simplă că Primul Război Mondial a lăsat Polonia cu graniţe contestate. Războaie cu vecinii şi referendumuri locale cerute de Antantă au dus la o varză (căutaţi pe Google o hartă a Poloniei interbelice). Paradoxal, al Doilea Război Mondial şi comunismul au lăsat Polonia cu graniţe stabile şi necontestate nici în interior, nici în exterior. Stalin a reuşit prin brutalitate ceea ce puterile occidentale nu au reuşit prin vorbă bună. Stalin a mutat populaţiile în funcţie de graniţe, nu invers. Pe polonezi i-a alungat din URSS, pe germani i-a alungat spre Vest şi a mutat, pur şi simplu, Polonia, 200 de kilometri mai încolo, confiscînd un teritoriu mai mare în Estul ţării, dar dîndu-i un teritoriu mai industrializat, în Vest. Prusia istorică, sămînţa dinastiei care a creat Germania modernă, a rămas în Polonia şi URSS. Stalin a făcut Ucraina, Bielorusia şi Lituania mari, dar în interiorul URSS. Şi totuşi ceea ce a creat Stalin putea fi la fel de temporar. Factorul care a liniştit istoria Poloniei a fost domesticirea Germaniei (de către americani). Pentru prima dată în istoria sa modernă, Polonia nu mai este ameninţată dinspre Vest. Frontiera creată de Stalin între Polonia şi RDG a fost recunoscută de RFG abia în 1970, dar SUA au avut grijă să nu accepte reunificarea Germaniei pînă cînd nu au primit garanţii ferme că nu va fi redeschisă problema frontierei cu Polonia.

Polonezii au numit teritoriile germane primite cadou de la Stalin „teritorii recuperate“, o minciună frumos coafată de istorici. Obişnuindu-se cu noua hartă, polonezii chiar cred că au fost dintotdeauna ale lor. Cu riscul de a scandaliza, aş putea compara asta cu povestea Dobrogei: un teritoriu pe care Rusia ni l-a făcut cadou forţat, la modul: noi oricum vă luăm sudul Basarabiei, deci dacă vreţi Dobrogea la schimb bine, dacă nu, nu. Brătianu a vrut atunci să refuze, Carol I l-a luat. Aşa ne-am ales cu Dobrogea, unde România a reuşit singura sa colonizare de succes. Acum pare că am avut-o dintotdeauna, nici nu ne mai închipuim România fără Murfatlar, Vama Veche, Tulcea sau Republica Mazăre de la Constanţa. A fost o întîmplare istorică, deşi manualele noastre caută legături chinuite, prin Evul Mediu, cu teritoriul de peste Dunăre. Luarea cu forţa a Basarabiei de Sud de la un stat aliat, care a ajutat-o să cîştige războiul cu turcii, a însemnat momentul în care Rusia a pierdut definitiv simpatia populară în România, şi nu a mai recăpătat-o niciodată. O paralelă cu Polonia: cadourile cu forţa nu te fac popular.

Un gînd despre Polonia şi criza actuală din Ucraina. După căderea comunismului, Polonia s-a comportat matur şi exemplar, nu a mai repetat greşelile din interbelic: încăierarea dintre polonezi şi ucraineni a fost atunci cîştigată de ruşi. Davies nu spune nimic despre povestea asta, dar e bine să spun cîteva cuvinte dacă tot am ajuns la subiect: în anii ’88-’90, forumurile de dezbateri poloneze, care au adus la alegeri libere şi căderea comunismului, au inclus şi Ucraina ca subiect: ce facem cu teritoriile pierdute din Est? Polonia ar fi putut intra într-o nouă spirală a revendicărilor. În schimb, a existat un minimal consens pe o idee bună: avem nevoie de Ucraina, trebuie să încetăm rîca istorică şi să renunţăm la acele teritorii, pentru a avea pace şi în Est. Acesta este proiectul politic polonez pentru Ucraina, asumat pînă azi, la Parteneriatul Estic, Sikorski, Maidan: o Ucraină independentă şi aliată cu Polonia. Un demers de lămurire internă pe care în România nu l-am făcut niciodată, nici cu privire la Republica Moldova, nici la Ucraina, de unde o oscilaţie permanentă între a susţine aceste state şi a spera la o reîmpărţire, la o adică. 

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE