Dintre cele şase aşezăminte de cult armeneşti ridicate în Suceava sau în imediata apropiere, astăzi se mai păstrează doar patru, unul dintre acestea fiind mănăstirea Zamca, a cărei restaurare este pe cale să se încheie. La importanţa aşezămîntului pentru istoria comunităţii armeneşti din Moldova a contribuit mutarea aici, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, la începutul secolului al XV-lea, a scaunului episcopal care pînă atunci fusese la Lemberg (Lviv, Ucraina de astăzi). Crearea unei episcopii în Moldova a fost pusă pe seama numărului mare de armeni cărora Alexandru cel Bun le-a permis stabilirea în ţară, confirmîndu-le vechile privilegii sau acordîndu-le altele noi.

Numele sub care ne este cunoscută astăzi mănăstirea se datorează polonezilor lui Jan Sobieski: zamek sau zamki desemnînd o cetate sau o fortificaţie. În timpul campaniei antiotomane din 1690-’91, aceştia au ocupat Suceava, stabilindu-şi cartierul general în mănăstirea pe care au întărit-o suplimentar, adăugînd şanţul şi valul de pămînt care încă se mai păstrează pe trei laturi ale ansamblului. De altfel, incinta, aşa cum fusese concepută în secolul al XVII-lea, era destul de greu de apărat în lipsa turnurilor de colţ, care ar fi făcut posibilă supravegherea bazei zidului pe întreaga sa desfăşurare. De asemenea, zidurile, refăcute în bună măsură în timpul actualei campanii de restaurare, erau lipsite pe trei laturi de elementele uzuale ale arhitecturii medievale de apărare (drum de strajă, guri de tragere etc.).

Întemeierea mănăstirii şi ridicarea construcţiilor principale sînt atribuite de tradiţie fraţilor Auxent, Grigore şi Iacob, în fapt cei trei sfinţi cărora le sînt închinate biserica şi cele două paraclise din incintă. Deşi ansamblul a adăpostit, pe lîngă sediul episcopal, şi o comunitate de călugări, în interiorul zidurilor nu se mai păstrează urme ale locuirii acestora. Cele trei construcţii care se mai conservă sînt biserica principală plasată central, turnul de est şi corpul de clădire ridicat deasupra accesului vestic.

Purtînd hramul Sfîntului Auxentie, biserica principală a fost ctitorită la începutul secolului al XVII-lea de un armean înstărit – Agopşa Vartan (Vartanian), a cărui piatră de mormînt din pronaos a fost şi principalul reper pentru datarea construcţiei. Biserica nu se remarcă printr-o arhitectură aparte, caracteristicile sale fiind comune construcţiilor religioase moldoveneşti, cu excepţia cîtorva detalii de rezolvare funcţională interioară care ţine de specificul ritualului armean. Turnul de est, ridicat în 1606, adăposteşte, pe lîngă accesul în mănăstire, un paraclis dedicat Sf. Grigore şi, la ultimul nivel, camera clopotelor.

Clădirea care atrage însă atenţia, atît prin pitoresc cît şi prin forma neobişnuită, este cea de pe latura vestică a ansamblului – probabil spaţiu destinat anexelor episcopatului armenesc amintit. Arhitectura clădirii este rezultatul alăturării şi suprapunerii mai multor etape de construcţie, uşor de observat din felul în care este tratat decorativ exteriorul. Elementul care domină volumetria este paraclisul închinat Sfintei Fecioare şi, după unii, şi Sfîntului Iacob. Acesta a fost realizat ca o biserică moldovenească în miniatură, plasată deasupra unei construcţii care îndeplinea funcţii diverse. Format dintr-un naos pătrat cu turlă pe arce piezişe şi un altar semicircular în interior şi drept spre în exterior, în care se mai păstrează încă pictură în frescă, paraclisul are ca element decorativ specific începutului de secol XVII brîul răsucit care marchează zona mediană a faţadelor, similar celui al bisericii contemporane de la Dragomirna, dovadă posibilă a circulaţiei modelelor şi, posibil, a meşterilor, între cele două şantiere. 

Horia Moldovan este asistent la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.