Istorie și arhitectură, cum le vedea Iorga

Editura Vremea publică de cîţiva ani Colecţia „Planeta Bucureşti“, care a pus în circulaţie o serie de lucrări de istorie a Capitalei, fără să capete atenţia cuvenită din partea presei. Printre alte titluri a fost produsă şi reeditarea Istoriei Bucureştilor de N. Iorga, care nu mai apăruse din 1939, data primei ediţii. Cartea este extrem de îngrijit ilustrată, atît cu reproducerea imaginilor alese de autor, cît şi cu fotografii din zilele noastre. Pe alocuri, notele adăugate aduc la zi situaţia unor monumente. Un mănunchi de documente din secolele XVI-XVIII reflectă evoluţia socială a locuitorilor oraşului, meşteşugari şi negustori, clerici şi dascăli. Pentru primele, redactate în slavoneşte, lipseşte traducerea. De asemenea, un indice onomastic n-ar fi fost de prisos. 

Între aceleaşi coperţi a intrat şi ghidul din 1935, Conducător istoric la bisericile din Bucureşti şi împrejurimile imediate (o traducere în româneşte, pe care Iorga o încredinţase fiicei sale Liliana, singura dintre copiii lui care făcuse studii de istorie; originalul a fost o broşură în limba franceză destinată vizitatorilor străini). Biserici, muzee şi statui – ce altceva era de văzut? Monumente civile nu s-au păstrat mai vechi decît secolul al XIX-lea, de care eram atunci mai aproape. Indiscutabil, cel mai bun ghid al oraşului nostru a fost şi rămîne acela, de negăsit astăzi, al arhitectului Grigore Ionescu, căruia, dacă mi se îngăduie sugestia, aceeaşi editură i-ar putea da o ediţie nouă. 

Cartea lui N. Iorga îşi păstrează frumuseţea întreagă, nu numai datorită limbii de o armonie firească al cărei secret s-a pierdut, ci pentru că lectura te absoarbe în viaţa oraşului, odată cu care treci prin războaie şi incendii, asişti la construcţiile care se ridică în locul celor distruse, priveşti alaiuri domneşti sau intrarea unui oaspete de vază la curte. Sînt puse la contribuţie documentele încă inedite sau publicate chiar de Iorga în eroica sa luptă cu arhivele. De la o vreme, de cînd sporeşte numărul călătorilor străini care descriu această ciudată Valahie, povestirea lor i se substituie autorului. El, care a scris Istoria românilor prin călători, deschisese cercetarea informaţiilor îmbelşugate pe care le aduc ei. O etapă după alta a dezvoltării societăţii româneşti ni se înfăţişează în liniile ei generale sub ştampila unui titlu semnificativ: „Curtea şi oraşul în luptă sub Constantin Brâncoveanu“, „Bucureştii de stil ţarigrădean“, „Zorile occidentalismului în Bucureşti“ sau „Bucureştii romantismului francez“. Ceea ce ne interesează aici este momentul cînd istoricul devine el însuşi martor. „Oraşul nu mai este de recunoscut pentru aceia care au trăit în el altădată“ – spunea el după 45 de ani de experienţă personală a acestui mediu. Privirea sa critică observa cum arhitecţii, influenţaţi de exemple din străinătate, se înverşunau „să distrugă grădinile şi să dea la pămînt frumoasele locuinţe cu cerdac ale boierilor şi mahalagiilor“. 

Modernizarea – cum constată el – echivalează cu monumentalizarea (70 de ani mai tîrziu vedem aceeaşi întrecere în a creşte dimensiunile clădirilor). Îi displăcea stilul „francez“, expresie a vanităţii unor mari averi, ca a „nababului“ Cantacuzino, „stilul Ludovic al XV-lea pe care-l iubeşte şi-l răspîndeşte în clădirile bucureştene d. arhitect Berindei“. Nu era mai indulgent cu stilul neoromânesc: „se văd în toate părţile ciubuce, ocniţe, stîlpi cu capitele înflorite, pridvoare, coperăminte ţuguiate, făcute din şindrilă“. Era tot atît de nemulţumit de „piramida americană a Palatului Telefoanelor“. Bulevardul care poartă azi numele lui Magheru, Bălcescu şi I.C. Brătianu i s-a părut inevitabil „ca să se dea aer oraşului îngrămădit“, însă regreta că, din lipsa de coordonare între primarii de sectoare (încă de atunci!), „nu s-a putut urmări un plan de ansamblu“. Iar viitorul pe care-l prevedea Iorga este prezentul nostru: „cuştile de sticlă cu zece rînduri“ (etaje!) „pentru întreprinderi şi pentru cei care înţeleg să rămînă toată viaţa lor chiriaşi“. 

Aşa că, încă din 1906, el, neîncrezător în elanul lor creator, îi trimitea pe arhitecţi la „studiul amănunţit şi luminos al vechiului nostru meşteşug de a clădi“. Nu pentru o pastişă sterilă, pe care ar produce-o imitarea artei tradiţionale în construcţiile noi, ci pentru a contribui la nobila operă de restaurare a monumentelor istorice.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.