Aici a fost o şcoală
Să înţeleagă odată cineva că oraşul din a cărui istorie am vrea să păstrăm cît mai mult a avut o fizionomie originală şi că trăsăturile ei se datorau unor oameni pe care i-a înghiţit uitarea, pe măsură ce acestea dispar, una cîte una! Sînt şase ani de cînd am atras atenţia asupra pierderii unei clădiri care exista din 1901, fără ca desfiinţarea ei să fi fost cîtuşi de puţin justificată. Între străzile Temişana şi Cazzavillan se află piaţeta în care se găseşte, de la 1906, bustul ziaristului italian cu acest nume, fondatorul Universului – care a fost cel mai popular cotidian din Bucureşti, din 1884 pînă la suprimarea presei libere de către regimul RPR. Amintirea lui Luigi Cazzavillan o păstrează şi casa care se întinde pe colţul străzilor Temişana şi Transilvaniei: chiar dacă mi s-a spus numele altui proprietar, cred şi acum că stilul de palat veneţian era un fel de a-şi afirma identitatea şi, totodată, ascensiunea socială, pentru cineva care, originar dintr-un sat din Veneto, luptase sub steagul lui Garibaldi şi îşi cîştigase, prin munca lui, un loc în burghezia patriei sale adoptive. Casa – astăzi pe jumătate părăsită – este atît de dărăpănată încît avertismentul „Pericol de prăbuşire!“ nu e de prisos.
De partea opusă a scuarului, un gard înalt închide terenul ocupat altădată de şcoala primară cu care Cazzavillan înzestrase colonia italiană din Bucureşti, o colonie de trei sau patru sute de persoane. Şcoala avea un caracter confesional (catolic) şi privat, fiind înfiinţată sub patronajul unei asociaţii caritabile – „Umberto & Margherita“ – purtînd numele suveranilor Italiei. Primul său local fusese la nr. 113 de pe strada Berzei. Noua adresă se numea, în 1901, Păunilor colţ cu Neptun. Înainte de inaugurare avusese loc atentatul de la Monza – asasinarea lui Umberto I de către un anarhist –, aşa că şcolii i s-a dat numele reginei, iar ca omagiu pentru Umberto, s-a adus la Bucureşti un bust al regelui. L-am văzut – nu mai ştiu unde –, era de marmură şi imens. Colaborarea dintre autorităţile italiene şi arhiepiscopia catolică – creată în 1883, cu caracter misionar pentru Valahia şi Dobrogea – este de remarcat, avînd în vedere situaţia care exista de la 1870, cînd, faţă de statul unificat, cu capitala la Roma, papa se izolase, declarîndu-se „prizonierul din Vatican“. Şcoala funcţiona în paralel pentru băieţi şi fete, în limbile italiană şi română, alături de care se predau, facultativ, germana şi franceza, avînd în vedere că erau primiţi şi alţi elevi decît italieni, din familiile catolice. Programul mai cuprindea aritmetica, dar şi gimnastica şi muzica (canto sau pian). Se trimiteau de la Roma atît manuale de italiană, cît şi texte menite să cultive sentimentul naţional al expatriaţilor – racconti e biografie di storia patria (probabil extrase din inevitabilul E. de Amicis).
Solidaritatea între membrii comunităţii italiene din Bucureşti era întreţinută şi de o structură de organizare apărută din 1901 – Cercul Italian, un club care a rămas activ şi în perioada interbelică. Ţara de origine a părinţilor continua şi atunci să furnizeze literatură patriotică pentru copii – de bună calitate, pot să asigur eu, care am avut, înainte de a învăţa limba, cărţile frumos ilustrate I grandi navigatori italiani şi I grandi capitani italiani. Fotografia pe care o găsesc în cartea din care am cules mare parte din informaţiile de mai sus arată o clădire cu un etaj, acoperită cu tablă, simplă ca stil, încăpătoare: era loc pentru 350 de elevi. Nu mai există, dar o pancartă anunţă că terenul aparţine statului italian, deci ambasada a luat hotărîrea de a desfiinţa şcoala.
Nu e de felicitat.
Cazzavillan o donase Italiei după ce cheltuise cu construcţia ei 130.000 de lei. Spiritul lucrativ al gazetarului se dovedise cu prisosinţă: Universul începuse prin cumpărarea unei modeste maşini de imprimat, la care lucrau numai el şi nevasta (româncă). Primul sediu al ziarului fusese în Calea Dorobanţilor nr. 8, de unde a trecut, doi ani mai tîrziu, în 1886, pe strada Brezoianu. Acolo, la nr. 19, s-a statornicit şi se va ridica palatul în care au funcţionat redacţia şi tipografia, în vremea în care Stelian Popescu le preluase la căsătoria cu văduva moştenitoare a ctitorului. Ne putem închipui că succesul întreprinderii s-a datorat nu numai activităţii de presă, ci şi publicităţii comerciale. Într-adevăr, acolo se făcea reclamă pentru diverse produse ale industriei italiene (biciclete, maşini de cusut, pălării, corsete, vinuri sau vermuturi). Cititorii erau atraşi, de asemenea, de anunţurile pentru pastă de dinţi, ba chiar pentru alte inovaţii farmaceutice: pilule pentru slăbit, pentru regenerarea părului sau pentru colorarea lui, pentru tratarea sifilisului sau a holerei şi contra bătăturilor, pînă şi „vin praf“ – adică un fel de Nescafé...
Biografia lui Cazzavillan (Cacciavillan, nume răspîndit şi astăzi în regiunea natală) se datorează unor istorici clujeni (Ioan-Aurel Pop şi Ion Cârjă), care au izbutit, cu acest prilej, să plaseze un destin uitat în contextul epocii.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean