Fie că umflă piepturile de mîndrie sau stîrneşte îngrijorare, repeziciunea cu care capitala noastră îşi schimbă înfăţişarea este o problemă de neocolit. Oraşul Viitorului în viziunile science-fiction străluceşte întotdeauna de albeaţă şi de lumină. Fantezia adversă oferă versiunea mai interesantă a unor ruine măreţe, rămăşiţele unui trecut de care nu ne putem desprinde chiar dacă a murit. 

Gravurile din secolul al XVIII-lea ale lui Giovanni Battista Piranesi impresionează prin proporţiile gigantice ale unor oraşe parcă zidite de uriaşi, prin care se furişează omuleţi copleşiţi de o istorie colosală. Un alt artist din aceeaşi vreme, francezul Hubert Robert, picta imagini realiste ale unui Paris de dărîmături, aşa cum ştim că a mai durat încă un veac, pînă la domnia modernizatoare a lui Napoleon al III-lea, peisaje în care eforturile de curăţire şi de reconstrucţie sînt vizibile, fără să înlăture fragmentele unei civilizaţii căreia i se va acorda demnitatea de muzeu. Coabitarea cu trecutul trebuie să tindă spre echilibru, ferindu-se atît de distrugerea nemiloasă, cît şi de prezervarea obsesivă.

Transformările economice şi tehnologice ale ultimelor decenii – două sau trei, cel puţin – au impus modificări de anvergură în marile centre urbane ale lumii, mai toate în acelaşi sens, de prefacere a unui front maritim, a cărui veche industrializare devenise anacronică în spaţii destinate serviciilor, consumului şi petrecerii timpului liber. Scenariul s-a repetat la Londra, Boston, Bilbao, Barcelona şi Lisabona. Succese ale arhitecturii moderne, dar manifestînd o anumită omogenitate de materiale şi stilistică, prin care s-a pierdut caracterul locului. Altă trăsătură comună a marilor oraşe de tip nou este împărţirea rolurilor între zone: centrul absoarbe birourile şi serviciile, pe cînd locuitorii îşi transferă viaţa privată, dacă au posibilitatea, la periferie, în suburbiile create de proiectele rezidenţiale. Astfel, ei depind de maşini, dar, în acelaşi timp, urăsc oraşul pentru încărcătura de circulaţie şi poluare pe care chiar ei i-au adus-o.

Un model de regenerare urbană este Berlinul, care a dovedit că o mare capitală poate rămîne accesibilă şi tînără în miezul său. Pe de o parte, noul Reichstag reconstruit de un arhitect britanic, lordul Foster, reprezintă perfect simbolul politic al unei naţiuni reunificate, exemplificînd reformarea prin arhitectură a identităţii naţionale. Pe de altă parte, pletora birocratică a Germaniei de Est a lăsat moştenire, la evacuarea ei, nesfîrşite spaţii a căror reutilizare va produce noi modele de viaţă, la serviciu sau acasă. De altfel, Germania nu mai concentrează toate activităţile în capitală: unele agenţii guvernamentale sau institute naţionale sînt la Bonn sau la Hamburg, sectorul financiar a rămas concentrat îndeosebi la Frankfurt, aşa că Berlinul a adunat mai ales intelectuali şi artişti de pretutindeni.

A reface memoria istorică, acolo unde fusese ştearsă de bombardamente sau de ideologia demolatoare comunistă, este o operaţie complexă şi delicată, care se desăvîrşeşte treptat şi e obiectul dezbaterii întregii comunităţi. De exemplu, comuniştii est-germani făcuseră, înaintea lui Ceauşescu, Casa Republicii în locul Palatului Regal, demolat, din care au păstrat (însă mutat alături, la Palatul Guvernului) numai balconul de unde, în 1918, unul după altul, cuvîntaseră socialistul Liebknecht şi democratul Ebert, fiecare proclamînd altă Republică. Această clădire, plină de azbest cancerigen, a fost dărîmată anul trecut pînă la temelie. Intenţia municipalităţii era de a se reface faţadele Palatului Regal de pe vremea Hohenzollernilor, care dorm peste drum, în cripta Domului, iar interiorului să i se dea o destinaţie culturală (expoziţii, muzee). Deocamdată, realizarea proiectului, prea scump pentru criza actuală, trenează, aşa că se pot vedea acolo, în vechea piaţă a castelului (Schlossplatz, lîngă Unter den Linden şi Alexanderplatz), doar rezultatele săpăturilor arheologice, transformate într-un muzeu ad-hoc al vîrstelor oraşului.

În alte locuri, întinsele terenuri virane de după război au luat forma unor spaţii publice cu parcuri extraordinare, ca răspuns la Grünewald, vechiul cartier rezidenţial din vestul oraşului. Cine vede o vulpe sau iepurii în parcul din Insula Muzeelor se convinge că forfota autobuzelor şi maşinilor e ţinută la o distanţă suficientă pentru a respecta pînă şi viaţa sălbatică. 

(va urma)

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.