Zilele trecute m-am întîlnit, la un eveniment academic, cu un coleg de breaslă cu care nu mai vorbisem de mult. Sau, mai exact spus, vorbisem, dar nu mai discutasem de prin anii ’90, cînd eram amîndoi la început de „drum nou“, prinşi în proiecte măreţe şi criticînd risipa de bani specifică entuziasmului acelor vremuri.
Zilele trecute am citit un excelent editorial al lui Vasile Dâncu (sociologul...) despre „România înfricoşată“, despre frica generalizată care pare să paralizeze întreaga noastră societate. O „societate fără politică“ sau cu „o politică moartă de frică, în care activează politicieni paralizaţi de spaime“ – particularizează Dâncu.
A fost necesară multă aspera pentru a ajunge la Astra, festivalul de film documentar pe care îl cunoaştem, astăzi, cu toţii. Anul trecut, a ajuns însă la a zecea ediţie, aşezat într-o recunoaştere naţională şi internaţională indubitabilă.
De la Tunis, lucrurile se vedeau puţin altfel. Sărbătoreau noua Constituţie, pe care au discutat-o, punct cu punct, la televizor şi în dezbateri ale societăţii civile. Îi interesa, evident, relaţia dintre religie şi democraţie. Sărbătoreau o Constituţie a speranţei şi a dialogului, nu a triumfului uneia dintre părţi.
Ca totdeauna cînd două ţări din seria „tinerelor naţiuni“ mai din Est ajung să stea de vorbă, constată, cu surprindere, cît sînt de apropiate, de la traseul postsocialist, la apele tulburi ale angoaselor, obsesiilor, vanităţilor şi prejudecăţilor colective.
În toată această vîltoare care ne înconjoară, puţină rezistenţă prin cultură nu strică. Am zăbovit deci, cu delicii, asupra unui text al lui Noica, peste care am dat din întîmplare, în timp ce căutam să aflu ce se mai întîmplă... în Ucraina. Ca să vezi, unde dai şi unde crapă!
M-a amuzat întotdeauna înverşunarea lumii bune împotriva manelelor. Este cazul perfect de „ţap ispăşitor“, de mecanism psihologic elementar prin care proiectăm în exterior o culpă ruşinoasă care ne roade prin interior, prin care facem, dintr-un acar Păun, depozitarul mizeriilor noastre pentru a ne putea simţi curaţi şi luminaţi.
„În copilărie ne jucam ore întregi pe stradă pînă noaptea tîrziu. Nu aveam «activităţi»; ne jucam cît puteam şi pînă ne strigau în casă de vreo trei ori. Aici, la Montréal, copiii nu prea se joacă pe stradă. Ei au «activităţi»; transportaţi cu maşina în funcţie de orarul părinţilor, au un aer epuizat şi plictisit."
Nu m-am gîndit niciodată pînă acum de ce taman aceste două animale au fost alese în proverb, de ce Calul iese, evident, mai bine, mai nobil, mai puternic decît Cîinele, în această alăturare (ce-i drept, proverbul zice mai departe că nici cîinii cînd vor stăpînii, dar să nu ne încurcăm acum şi cu oamenii...).
„Arhipelagul gustian“ este formularea fericită a Sandei Golopenţia. Despre şcoala gustiană – altfel“ este titlul unei introduceri semnate de Rostas Zoltan, care se întreabă: „De ce este necesară analiza şcolii sociologice iniţiate de profesorul Dimitrie Gusti în perioada interbelică? Şi de ce altfel?“
„Abel e cioban, şi Cain e plugar. Abel rătăceşte prin lume, şi Cain frămîntă locul. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel. Mă gîndesc, de pildă, la cele două suflete româneşti: sufletul pastoral şi cel agrar. Tot ce e nostalgie şi sete de zări noi ţine de sufletul păstorului."
Zilele trecute, prietenul meu, Eugen Istodor, mi-a destăinuit, la o bere, o teorie întreagă despre umorul la români, căreia îi tot dă tîrcoale de ceva vreme. E fascinantă, dar îl las pe el să v-o povestească, atunci cînd se va fi copt. Pînă atunci, îmi permit să încropesc eu o speculaţie etiologică, în marginea conversaţiilor cu el.
Ştim cu toţii că populaţia României este în scădere şi am văzut cu toţii, în media sau la faţa locului, implozia unor foste oraşe industriale din timpul comunismului. Nu mi-am imaginat însă vreodată că 161 de oraşe din cele 263 ale ţării şi-au pierdut peste 20% din populaţia lor, în anii tranziţiei.
Scoateţi o foaie de hîrtie şi treceţi cinci persoane din elita românească actuală, indiferent din ce domeniu. Cam aşa suna „extemporalul“ pe care m-am amuzat să-l dau la ultimele cursuri, unor studenţi din ani diferiţi. S-au strîns, astfel, aproape 200 de răspunsuri, pe care le-am analizat.
De 1 Decembrie, românii se bucură că sînt români. Şi, cînd se bucură, românii mănîncă şi beau. După acest criteriu, se pare că anul acesta (scuzaţi, anul trecut...) chiar a existat un reviriment de patriotism, marcat de dispariţia conservelor de fasole din galantare.
Citeam zilele acestea despre La Malinche, care a fost fata unui nobil aztec local, vîndută ca sclavă de mama ei, care a vrut să-l facă moştenitor pe fratele vitreg al acesteia. Trădată de ai săi, i-a „trădat“ la rîndul său, devenind, după cum ştim, traducătoarea, apoi ibovnica fidelă a lui Cortes.
Sîntem în plină perioadă de schimbare a timpului, de moarte şi renaştere anuală a sa. Ocazie bună de a arunca o privire asupra „timpului la români“ şi ce s-a mai întîmplat cu el în ultima vreme. Căci, în ultimă instanţă, timpul sîntem noi, nu vreo categorie apriorică – drept care nici timpul nu mai este, uneori, ce-a fost...
Proteste. Naţionale şi locale, mari şi mici, diverse. Întrebarea de pe buzele celor mai mulţi este: cine sînt, de fapt, ăştia? Pentru putere, este o întrebare interesată: ca să controleze, puterea nu are nevoie neapărat de un motiv, dar îi trebuie un „subiect“, trebuie să ştie pe cine controlează, amendează, arestează etc.
Dacă de Sfîntul Andrei tot se deschid cerurile, nişte amici mai întreprinzători, la propriu şi la figurat, mi-au cerut să-mi aduc „luneta“ de antropolog şi să împărtăşesc unei selecte adunări cam ce văd eu din anul viitor.
Agitaţie, emoţie, interogaţii, optimism programat... De data aceasta, Ziua Naţională a României a fost mai vie decît în alţi ani. Trebuie să însemne ceva, este, cred, un tîlc în această relativă schimbare de atmosferă.
„Strămoşii noştri îşi iubeau cuvintele lor. Erau cu adevărat fericiţi cu ele. Mintea lor nu era făcută altfel. Cuvintele omului alb nu şi-au găsit drumul pînă la ei. Oamenii albi vin adesea în casele noastre. Cuvintele lor se strecoară în gîndurile noastre ca şerpii şi le întunecă."
Care e situaţia în România, din acest punct de vedere? În studiul Nielsen, 81% dintre români ar intra în clasa de jos, trăind la limita decenţei, adică fără să-şi permită să facă cheltuieli de voie (procentul celor care au bani doar pentru strictul necesar este pe undeva la 40-50%).
„Invizibil, ţăranul literaturii noastre vechi apărea doar în împrejurări paroxistice. Acestea îl scoteau din matca lui tăcută, din rosturile lui şi-l arătau lumii: un ţăran răzvrătit, unul ieşit din minţi, altul eroic, alţii victime excesive ale secetei, birurilor, invaziilor. În rest, tăcere."
Revin cu o a doua lectură a cărţii Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, centrată, din punctul meu de vedere, pe problema modernizării statului. Ceea ce putem să întrevedem în – şi dincolo de – documentaţia bogată a autoarei pe această temă este nici mai mult, nici mai puţin decît eşecul constitutiv de modernizare a statului român.
Chiar aşa se cheamă mica broşură pe care tocmai am primit-o. Este prezentarea unei campanii de cercetare-acţiune realizată în Ţara Chioarului de o echipă de arhitecţi însoţită de socio/etno/ antropologi sub îndrumarea omniprezentei Fundaţii PRO Patrimonio şi a Asociaţiei Cîte-n lună şi-n mansardă.
Astra Film Fest a împlinit 20 de ani! Într-o retrospectivă prietenoasă şi instructivă, Dumitru Budrala, iniţiatorul şi directorul festivalului, aminteşte, în treacăt, cum a pornit acesta: la început a fost... o căruţă cu cartofi!
Nu, nu căutaţi în dicţionare, nu veţi găsi termenul, l-am inventat ad-hoc. Dar, într-un fel, mă bîntuie de mult. Încă mai am în minte imaginea vie a „thymocraţiei“ de pe vremea cînd făceam teren la Rovinari, un „centru agroindustrial“ născut din fantezia voluntaristă a lui Ceauşescu, pentru a da patriei mai mult cărbune.
Cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu face parte din acea serie relativ recentă de abordări care îţi dau impresia unei întîlniri proaspete cu istoria şi cu „realitatea“, în răspăr cu istoriile voievodale, epocale sau hagiografice, oferindu-ţi sentimentul unei ieşiri din mitologie – şi demitologizările – naţionale cu care sîntem peste măsură de obişnuiţi.
Zilele trecute, în mijlocul unei emisiuni radio, colegul meu, Cristian Pîrvulescu, mi-a pus o întrebare care, pe moment, m-a lăsat cu gura căscată, iar după aceea m-a pus pe gînduri: cum se vede politica românească actuală din perspectiva sociologiei?
Cîteva sondaje de anul acesta (CCSB, IMAS, INSCOP Research) au făcut publice o serie de date interesante despre biserică şi credinţă la români. Rezultatele au înfierbîntat puţin spiritele, apoi şi-au ocupat locul lor tăcut în arhiva neglijată a cunoştinţelor despre societatea românească.
Imaginile cu maidanezi fioroşi arătîndu-şi colţii, pe care televiziunile ni le pun în buclă de dimineaţa pînă noaptea, sînt o metonimie a societăţii româneşti actuale; ele vorbesc mai mult despre noi decît despre ei. Să ne înţelegem de la început: nu despre maidanezi vreau să vorbesc aici!
Roşia Montană este un subiect destul de vechi, trecut prin mai multe guverne, care au jucat şi continuă să joace, cu rîndul, rolurile poliţistului bun şi pe cel al poliţistului rău. Actualul Guvern este considerat de poliţistul cel bun nu doar incompetent şi corupt, ci şi laş.
Am convenit mai de mult că sînt un grammar nazi. Am spus-o şi o susţin. Ei, nu chiar „grammar“, dar aşa vine vorba. Nu micile scăpări sau gafe gramaticale mă irită (cine ştie cîte mi-ar scăpa şi mie dacă nu ar fi ochiul vigilent al soţiei mele care să revadă tot ce scriu!), ci perversiunile de limbaj.
Prima mea vizită în Italia a fost la Perugia, iar acolo, prima casă în care am intrat a fost aceea a Cristinei. O casă veche, agăţată de un zid etrusc şi mai vechi. Prin mijlocul bucătăriei lor cu mozaic veneţian trecea un şir de pietre mari şi lustruite: „un rest de zid etrusc“ – m-a lămurit Cristina.
Şcoala de vară de la Konitsa e neschimbată. În ciuda crizei, organizatorii au reuşit şi de data aceasta să adune studenţi din toţi Balcanii, pentru două săptămîni de cursuri şi teren „transfrontalier“, în Grecia şi Albania.
În ultima vreme, românul pare să fie depresiv şi, sporadic, masochist: ne merge rău, tot mai rău, şi să vezi că o să fie şi mai rău! Există şi un soi de jubilaţie în această expunere a tarelor, a bubelor naţionale, congenitale şi nevindecabile, care sînt vînate în media şi în viaţa de zi cu zi a fiecărui român.
„Mîna invizibilă a Pieţei“ nu poate reglementa niciodată, integral, sistemul economic, totdeauna vor exista zone de deficit de piaţă şi/sau de oferte alternative şi surprinzătoare, pe care piaţa va încerca să le recupereze, să le integreze în sistemul său ori chiar să le anticipeze, fără a ajunge însă vreodată să obţină un monopol real şi total.
Scăderea populaţiei României a luat caimacul discuţiilor publice – şi asta mai ales pe fondul interpretărilor partizane în jurul chestiunii referendumului, şi doar periferic legat de dinamici demografice mai profunde. Era previzibil. E normal şi legitim.
Cum am ajuns aici? De ce este România o low trust society, în care rezistenţa la asociere, mai ales în mediul rural, este un handicap structural al dezvoltării? Amintirea sumbră a CAP-urilor? Firea ţăranului, acel fantasmatic „ADN al românului“ despre care vorbeşte presa?
Anul acesta, „Cartografierea socială a Bucureştiului“ (cercetarea a fost realizată de către colegii mei, Alfred Bulai, Cătălin Stoica şi Bogdan Iancu, împreună cu studenţi ai facultăţii), realizată în fiecare an de către Departamentul de Sociologie din SNSPA, s-a centrat pe problemele sănătăţii. Bucureştenii şi sănătatea, aşadar.
În numărul „verde“ al Dilemei vechi, Eugen Ciocan a relatat una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le-am auzit, coborîtă parcă din înţelepciunea calmă şi milenară a Orientului. În grădina sa superbă de la margine de Bucureşti, amicul său John „a deschis subiectul grădinii."
Despre expoziţia „The Human Body“ s-a tot vorbit. Ce m-a apucat, atunci, să redeschid acest subiect taman acum, la spartul tîrgului? Motivul îl constituie exemplara dezbatere & site, organizate de Alexandra Ion şi Valentin Toma, ambii de la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer“.
Am plecat surîzători la drum, cu perspectiva a trei zile furate din agenda de lucru. Am mers aşa, veseli, pînă ne-a oprit poliţia: „V-a expirat asigurarea.“ (Nu, domnu’ poliţist, bineînţeles că nu plecaserăm la drum fără asigurare la zi, asta este doar aşa, o metaforă, o figură de stil, ca să dea mai bine în poveste!...)
Am impresia că la noi, în ultima vreme, umorul şi-a pierdut ceva din funcţia lui socială. Presa ne asigură, însă, că nici pomeneală, că românii şi-au păstrat simţul umorului în orice situaţie, că umorul e frate cu românul, că românului îi place să rîdă, ba chiar că gena umorului pare a fi înscrisă în ADN-ul românului.
Mă văd nevoit, de gura tîrgului, să încep cu un aviz amatorilor: nu, nu mi-am dat demisia de la Dilema veche şi nici n-am fost dat afară; şi nici nu m-am certat cu Andrei Pleşu sau reciproca. Pur şi simplu, am o părere uşor diferită într-o anumită privinţă, care cred că este şi de un oarecare interes public. Pe vremea mea, se chema discuţie intelectuală...
Oare care este pluralul de la verde? Un plural mai mare, în care să încapă toate nuanţele primăverii. Mă rodea această întrebare, întins într-un şezlong şi privind la Munţii Carpaţi. Îmi propusesem în fiecare an, dar de data aceasta am reuşit: am prins primăvara!
Am găzduit săptămîna trecută la SNSPA o conferinţă despre nomadism, dar nu cel al transhumanţei sau al mobilităţii unor grupuri umane, ci acela al antropologilor. Despre ce a fost vorba?
Există minunate colecţii despre „Sărbătorile la români“ şi/sau despre „Credinţe şi superstiţii“, există calendare comentate ale sărbătorilor ţărăneşti, există monografii despre fiecare dintre ele. Toate acestea fac parte din patrimoniul nostru cultural. Este, deci, firesc să le păstrăm memoria.
„Premierul Italiei, Silvio Berlusconi, a plătit Mafiei aproximativ 340.000 de euro anual, taxă de protecţie“ – dezvăluie presa italiană. „Primarii din statul mexican Michoacán au recunoscut că plătesc taxă de protecţie cartelurilor de droguri, pentru a nu fi ucişi“ – mai aflăm din presă.
