Ne aflăm din nou într-una din perioadele de sărbătoare, în care fericirea este pe buzele tuturor. În restul timpului însă, ne urăm doar sănătate, ca şi cum fericirea ar fi rezervată sărbătorilor, sau ar fi ea însăşi o sărbătoare…
Paştile şi Crăciunul au început să-mi cadă greu din cauza acestei întrebări pe care presa o pune cu o consecvenţă demnă de o cauză mai nobilă. E firească, într-un fel, dar cînd se repetă identic, în fiecare an, cam ce noutăţi ai putea să mai spui?
Durkheim – Émile Durkheim – este domnul care a inventat sociologia. Asta s-a întîmplat mai demult, tocmai se împlinesc 120 de ani de atunci. Au încercat şi alţii înaintea lui, dar nu le-a ieşit cum trebuie. Căci, pentru a exista, o ştiinţă trebuie să aibă un obiect clar al ei, de care să se ocupe în mod legitim şi exlusiv.
În dosarul din numărul anterior al Dilemei vechi, dedicat relaţiei dintre religie şi politică, profesorul Radu Carp atrăgea atenţia asupra faptului că „problema statutului religiei în şcolile publice este una din cele mai grele opţiuni cu care se confruntă o democraţie“.
Mai ales odată cu revoluţia industrială, aceasta a schimbat fundamental sensul şi valoarea copilului: din anticameră a vieţii adulte, copilăria a devenit o perioadă de sine stătătoare şi prelungită pentru a permite „generaţiei viitoare“ să se pregătească pentru muncile industriale ce necesitau competenţe elaborate.
La încheierea proiecţiei în avanpremieră a filmului lui Radu Jude, prima întrebare a fost, după cum mă aşteptam, „De ce sînt prezentaţi preoţii cu atîta lipsă de consideraţie?“ A urmat un comentariu binevoitor-uimit: „Este filmul unei rupturi, n-am mai văzut aşa ceva…“. Şi discuţia a culminat cu o formulare inocent-sinceră, demnă de toată atenţia.
Ceva s-a schimbat în mediul universitar britanic. Mulţi profesori sînt epuizaţi, stresaţi, excedaţi, suferind de insomnie, anxioşi, cuprinşi de sentimente de ruşine, agresiune, jignire, vină şi, în general, de senzaţia că sînt deplasaţi, că nu mai sînt „la locul lor“. Acest lucru poate fi observat pretutindeni.
S-ar zice că România nu are populaţie, ci fie electorat, fie popor – Poporul nostru. Ca întreaga noastră societate, demografia s-a politizat şi ea. Zilele trecute, de pildă, am fost solicitat să rezum cîteva date demografice în faţa unui public select de oameni de afaceri.
Clopotele umplu ecranul, iar toaca îţi răsună în inconştient. Lama buldozerului rade case şi păduri. Chipuri de bătrîni privind printre lacrimi, cu o lumînare în mînă pentru sufletul satelor ce urcă la cer pentru a face loc, aici, pe pămînt, carierei miniere de la Rovinari. Aşa începe un reportaj „Sahia“ semnat de Laurenţiu Damian.
Nu, nu am – şi nici nu îmi propun să găsesc acum – un răspuns la această întrebare. Şi nici nu cred că ar putea fi formulată chiar aşa de abrupt. Recunosc însă că mi-am pus-o zilele trecute, uitîndu-mă intrigat la notele de la un examen. Am făcut şi un mic grafic...
Da, ştiu, nu e prea frumos să vorbeşti despre tine în public, aduce a lăudăroşenie. Aşa poate suna şi faptul că voi vorbi acum despre propria mea carte – Fascinaţia diferenţei, reeditată recent la Editura Trei. De fapt, şi la prima apariţie, Ion Bănşoiu m-a ironizat: „Nu ai încă operă şi te-ai apucat să-ţi scrii memoriile!...“
Pentru a preîntîmpina riscul, piaţa globalizată a elaborat, a standardizat şi a generalizat un set de „bune practici“, de natură să asigure reuşita şi eficienţa activităţilor de piaţă. Cu o condiţie: ca acestea să fie urmate de toţi actorii sociali în deplină transparenţă, permiţînd o permanentă accoutability.
Nici unul dintre colegii de colocviu cu care stau de vorbă nu fusese la „marşul republican“. Fiecare avea motivaţia sa, dar toate aceste motivaţii erau legate, într-un fel sau altul, de refuzul de a participa la această „recuperare politică“.
Realizat de CURS pentru Friedrich-Ebert-Stiftung şi coordonat de colegul meu, Cătălin Stoica, studiul „Tineri în România“ este, probabil, una dintre cele mai temeinice radiografii ale unei populaţii despre care vorbim mult şi ştim puţin: „tineretul român“.
Site-ul rusesc City reporter şi-a pierdut 66% dintre cititori în ziua în care a hotărît să publice exclusiv informaţii pozitive. Anunţul acesta a făcut ocolul site-urilor româneşti înainte de sărbători. S-a încercat şi la noi ceva similar, şi cam cu acelaşi efect. Nu ţine, lumea vrea să fie impresionată.
Ca de obicei în ultimii ani, în privat am alergat frenetic toată luna prin magazine după cadouri şi ne-am branşat la toatele ofertele pieţei, iar în public ne-am mai întrebat, retoric, unde s-au dus tradiţiile noastre de Crăciun, de ce s-a comercializat totul, ce fel de viaţă mai e şi asta în care piaţa ne dictează fericirea?
„Miroase a sarmale peste Munţii Carpaţi“ – spunea poetul. Asta era demult. Acum miroase a şorici şi slană peste oricare vamă. Porcul, animalul nostru de suflet şi trup, migrează de ceva vreme, s-a instalat şi el în mobilitate – cum ar spune Dana Diminescu.
Stau afară la o ţigară, cu fotograful care s-a ocupat de imaginile cu Ivan Patzaichin pentru sărbătorirea care trebuie să înceapă înăuntru, la Teatrul Naţional; tocmai a împlinit 65 de ani şi nişte prieteni au vrut să-i facă o surpriză. Şi chiar i-au făcut!
Zilele trecute, o doamnă din publicitate m-a întrebat ce cred eu, „ca antropolog“, despre aceste animăluţe. Se referea la cele din publicitate. Eu însă am realizat că mica noastră grădină zoologică nu este un alint izolat şi că numai eu ştiu o sumedenie de persoane care se înconjoară de porcuşori, raţe, ursuleţi etc.
Am evocat în repetate rînduri acest fenomen care pare a fi partea plină a paharului unei Românii secătuite: IMM-urile speranţei, iniţiativele mici şi mijlocii care apar la umbra eşecului instituţiilor. Sînt grupuri mici de persoane care preiau iniţiativa pe cont propriu şi fac ceva, intervin într-un colţ de societate şi îl schimbă.
Tot ce s-a putut spune mai plauzibil despre recentele alegeri şi răsturnarea de situaţie demnă de Guinness Book este că a fost un „vot emoţional“. Emoţional negativ, împotriva sistemului, sau unul pozitiv? Singurul răspuns plauzibil este: da. Nu avansăm prea mult.
S-a vorbit mult despre nevoia românilor – sub-specia „prostime“ – de un tătuc salvator al naţiei, cu trimitere directă la comunism şi la cei vinovaţi de nostalgie. Nu e chiar aşa. Povestea e mai veche şi a fost inaugurată de nimeni altul decît Eminescu: se cheamă mitul voievodal.
În 2000, faimosul Huntington, împreună cu colegul său de la Harvard, Lawrence Harrison, au editat o carte de succes intitulată Culture matters. Cum ar veni, cultura contează. Mai exact, şi cultura contează, pe lîngă economie şi politică, întrucît poate influenţa economicul şi politicul.
S-a discutat mult despre reproducerea elitelor politice comuniste. Analize imparţiale au arătat însă că, din acest punct de vedere, nu stăm nici mai bine, dar nici mai rău decît majoritatea statelor postsocialiste. Unde stăm însă mai prost, se pare, este la reproducerea elitelor politice postcomuniste.
Cu un picior în Est, unul în Vest şi ochii roată, Ivan Krastev este unul dintre cei mai lucizi analişti politici pe care îi cunosc. Iar analiza recentă pe care a făcut-o politicilor globale ale protestului mi se pare una dintre cele mai comprehensive.
Două excelente cărţi publicate recent la Polirom despre imaginea românilor, construită de maghiari (Melinda şi Sorin Mitu), respectiv de germani (Klaus Heitman) ne reamintesc însă faptul că această imagine de sine la care ţinem atît de mult se naşte în ochii Celuilalt şi se construieşte într-un permanent dialog istoric cu acesta, şi nu într-un mîndru monolog.
Astra Film Festival a avut excelenta idee de a alcătui un grupaj de filme despre „Comune, comunităţi – utopii şi practici“. Împreună, nu sînt doar bune de privit, ci mai ales bune de gîndit. Ca orice film documentar bun, ele te invită în spatele uşilor deschise pentru a-ţi arăta ceea ce ai mai auzit sau văzut, dar n-ai ştiut să priveşti.
Dacă „o societate într-o farfurie“ a devenit de mult un soi de slogan al antropologiei alimentaţiei, capabilă să-ţi spună cine eşti după ce (şi cum) mănînci, descifratul unei societăţi după cum circulă în trafic nu a pasionat, se pare, pe nimeni în mod sistematic. Şi asta chiar dacă nu există turist care să nu se întoarcă acasă cu observaţii despre traficul „de acolo“.
Identitatea nu este o autistă afirmare de sine, o ştim. Ea este totdeauna un joc în doi, în care Eu se raportează la un Altul atractiv, pe care îl metabolizează în propria fiinţă, precum şi la un Altul repulsiv, de care se delimitează pentru a se defini şi a se cunoaşte pe sine.
Transilvania a fost totdeauna legată de „frontieră“, dincolo de pădure, un spaţiu al fantasmelor silvice, recuperat ulterior de romantism, de la Castelul din Carpaţi la Dracula. Refuzate sau ironizate de români (nu fără temei...), aceste referinţe rămîn repere ale imaginarului occidental.
M-a intrigat, v-am mai spus, răspîndirea parenting-ului. M-am întrebat atunci, şi mă întreb din nou, cum de a putut omenirea să nască şi să crească atîţia copii, timp de zeci de mii de ani, de capul ei, fără servicii pentru viitoarele mame, actualele mame, taţii care vor să fie mame, mamele care nu vor să fie mame ş.a.m.d.?
Cerem ajutorul prietenului Google: mitocan, 65.000 de rezultate. Slăbuţ... Caută „mitocanul român“ – sugerez eu. 378.000 rezultate şi numeroase articole, de la Mircea Cărtărescu la cine vreţi dumneavoastră. Mda, „mitocanul român“ nu este orice fel de mitocan...
Mă pregăteam de o debranşare totală, fără mobil, fără laptop şi fără dileme, undeva departe de Bucureşti. Cu bagajele făcute, mai trebuia doar să merg două zile la o Şcoală de vară de film şi antropologie vizuală (Longocampo DOX), organizată de Ionuţ Piţurescu la Cîmpulung: o ultimă „branşare“ şi gata.
Un restaurant american onorabil şi cu o clientela constantă s-a îngrijorat de faptul că, deşi publicul era acelaşi şi veniturile nu scăzuseră, clienţii păreau tot mai nemulţumiţi şi se plîngeau tot mai mult. Au angajat deci o firmă specializată care să le explice fenomenul şi să le spună ce trebuie să facă pentru a remedia lucrurile.
După războiul de independenţă din 1990 şi entuziasmul confuz care i-a urmat, românilor nu le-a trebuit prea mult timp pentru a realiza că au pierdut, din nou, războiul cu armata regulată a statului. Aceasta a schimbat instituţiile şi regulile jocului, dar şi-a păstrat partea leului, instituind cleptocraţia binecunoscută.
Nu se poate să nu fi observat şi dumneavoastră înghesuielile de maşini care se produc la orele de intrare şi ieşire de la ore în jurul şcolilor „bune“. Stau lîngă o astfel de şcoală şi străduţa cu pricina este impracticabilă cel puţin două ore pe zi
Comentariul doamnei Diaconu la pilula mea despre „proletariatul corporatist“, publicat la poşta redacţiei în numărul anterior al Dilemei vechi, merită din plin un contra-comentariu. Nu din motive de „drept la replică“ şi cu atît mai puţin ca dispută ad personam: nu am nimic de apărat şi nimic de acuzat.
Cînd m-am suit în taxi, mi-am dorit imediat să fi rămas în avion, deşi la aterizare ne scuturase de credeam că nu o să mai ajung niciodată întreg acasă. Dar nici o cursă în taxi la Marsilia nu este tocmai o plimbare tihnită de duminică.
România a cunoscut, programatic, două tranziţii contradictorii: una spre capitalism, una spre feudalism. Instrumentul tranziţiei economice a fost acelaşi în ambele cazuri: „privatizarea“, adică transferul necesar al proprietăţii de la stat la privat, deci la foştii şi mai ales viitorii proprietari.
Cînd i-a creat pe englezi, Dumnezeu era prost dispus. A început cu bărbatul, bineînţeles, pe care l-a înzestrat ca pe toţi ceilalţi bărbaţi. Pe urmă însă, s-a lăsat pradă proastei Sale dispoziţii şi l-a hărăzit unei vieţi amare: „Să ai parte de cele mai urîte femei din lume şi să nu cunoşti bucate mai alese decît cartofii copţi".
Este a treia ediţie a Festivalului de Film Documentar despre mediu şi oameni, Pelicam, de la Tulcea. Şi Tulcea, şi festivalul arată mult mai promiţător. Excelent organizat, festivalul a devenit un eveniment, dincolo de selecţia de filme, care a început să aducă localnicii în sălile de proiecţie şi să-i scoată pe invitaţii străini în Delta înconjurătoare.
Sînt mai puţin vizibili, căci nu apar la televizor, şi mai puţin nocivi, căci nu fură bani sau voturi. Dar aţi trecut cu siguranţă pe lîngă ei, v-aţi confruntat cu ei măcar cînd aţi mers prin şcoli şi, dacă aţi rămas cumva în cîmpul culturii, cercetării sau educaţiei, v-aţi lovit inevitabil de ei.
Ce să spun, mie mi-au plăcut alegerile astea... Staţi uşor, nu vă grăbiţi să mă înjuraţi. Nu mă bucur de succesul PSD – este doar o victorie à la Pirus, taman bună să închege nişte coaliţii reactive anti-Ponta, după modelul celor anti-Băsescu.
Doi din trei români au în prezent o datorie, jumătate din aceste datorii fiind de peste 5000 lei. Majoritatea (peste 60%) sînt la bănci, dar aproximativ 20% au datorii (şi) la rude sau prieteni. E mult, e puţin?
60 de biserici de lemn din Transilvania şi Oltenia au fost incluse de organizaţia Europa Nostra pe lista celor mai periclitate şapte monumente ale Europei, în 2014. Anunţul a fost făcut duminică, 4 mai, la Viena.
Mesajul lui Bratislav Zivcovici, şeful grupului, este foarte clar: „Scopul nostru principal este să împiedicăm războiul şi vărsarea de sînge şi să împiedicăm ca această zonă să ajungă sub minciuna Americii şi Uniunii Europene..."
Chiar înainte de Paşti, o tînără jurnalistă mi-a pus o întrebare care făcea parte, probabil, din meniul de sărbători: „Puteţi să-mi spuneţi, vă rog, trei lucruri care vă fac fericit?“ Trei lucruri care mă fac fericit!?
Într-un număr anterior, Cristian Ghinea făcea o excelentă analiză a (i)raţionalităţii şpăgii în spaţiul românesc. Generic vorbind, „cu toţii tindem să evaluăm proprietatea pe care o avem mai mult decît face.“ De ce? „Pentru că oamenii gîndesc mereu deciziile economice în funcţie de anumite aşteptări“.
Vă mai aduceţi aminte (mă rog, cei care au ce să-şi amintească)? Toate cererile şi alte hîrtii similare se încheiau, maiestuos, cu „onoare muncii“. Munca era foarte „onorată“, era un fel de zeiţă războinică a unei lupte revoluţionare fără preget.
