Nu am crezut că undeva în Europa se poate conduce mai prost decît în Bucureşti! Căci aşa e românul, e convins că la noi, ca la nimeni... Ei bine, la Napoli mi-a trebuit un sfert de oră ca să traversez un colţ al pieţei Garibaldi.
Dacă tot am vorbit rîndul trecut despre maidanezi, haideţi să trecem acum strada şi să privim în casele unde locuiesc rudele lor mai înstărite. Sînt multe, foarte multe: Stanley Coren evaluează cam la 525 de milioane de cîini de companie în toată lumea.
Zilele trecute, ştiind că mă ocup de maidanezi, un prieten mi-a trimis un SMS: „Un maidanez s-a suit în autobuz; toată lumea îl alintă!“ Peste cîteva minute, urmează un al doilea SMS: „Tocmai s-a suit un homeless; la staţia următoare, călătorii l-au dat jos...“
Răsfoind numărul anterior al Dilemei vechi, am citit la rînd – nu ştiu cum s-a întîmplat – articolele lui Andrei Pleşu şi Cătălin Ştefănescu. Subiectul era, într-un fel, acelaşi: noul val din cinematografia românească. Perspectivele erau complementar opuse: cu ochii pe ecran şi cu gîndul la autor – în primul caz, cu ochii spre sală şi la cum reacţionează publicul – în al doilea.
— Hai, că ai devenit deprimant! îmi zice amicul. În ultima vreme, ai doar texte d-astea grele, despre problemele neamului. Mai bagă şi tu ceva entertainment, că asta se cere – mă ironizează el mai departe. După jumătate de oră de luat peste picior, m-a convins: o să vă spun, deci, nişte bancuri...
Încă din prima etapă a cercetării sale, prezentată în volumul din 2011, Dorin Bodea a avut o idee excelentă prin simplitatea sa: să-i întrebe pe subiecţi nu doar care sînt valorile lor principale, ci şi cum cred ei că ar aprecia ceilalţi români respectiva listă de valori.
Ce facem cu ţăranii? Aceasta a fost întrebarea care a însoţit, ca o pînză freatică, întreaga construcţie naţională a României. Mi-a revenit în minte această problemă perenă zilele trecute, cu ocazia lansării unui număr special al venerabilei reviste Études Sociales, număr dedicat şcolii Gusti şi coordonat de David Mihai Gaiţă şi Rostas Zoltan.
Să luăm deci cît se poate de în serios titlul: De ce este România altfel? Deci ştim deja că este altfel. De unde ştim? Părerea aproape consensuală a publicului este luată practic ca atare şi devine premisă a specialistului, legitimînd-o astfel ab initio.
O să încep prin a schimba puţin perspectiva, înainte de a face statement-ul necesar, şi anume m-aş întreba – evident, cartea o avem, deci este – dacă ea poate să fie, dacă o astfel de carte este posibilă. Nu numai cartea dlui Boia, ci o carte care să încerce să răspundă la această întrebare – de ce este România altfel?
Un guvern de tehnocraţi... Totdeauna m-a înduioşat această soluţie magică, asupra căreia elitele politice par să cadă spontan de acord cu masele, de fiecare dată cînd lucrurile o iau prea tare razna. Tehnocraţia salvează România!
Să-ţi spun drept, muică, din bătrîni ţinem Dragobetele da’ acu’ a venit moda asta nouă cu Valentinu’ şi e bine să ne dăm şi după vremuri că vîntu’ bătea din răsărit, acu’ bate din apus şi săracu’ om e la mijloc, la răscruce de vînturi. Eu zic că-i bine să le ţinem pe amîndouă, nu io că-s femeie bătrînă, da’ fetele tinere ele au nevoie. Dacă nu le ia Dragobetele le ia Valentinu’ şi tot se aleg cu ceva...
În vama de la Giurgiu nu s-a schimbat nimic. E ca o călătorie în timp! – exclamă un prieten care nu mai trecuse pe aici din alte vremuri. La capitolul „de ce e România altfel?“, vameşii noştri au adăugat şi o nouă dilemă: de ce de la bulgari la români podul costă 2 euro şi este reparat, iar de la români la bulgari costă 6 euro şi nu este reparat?
„Care credeţi că a fost cel mai performant ministru al Educaţiei din ultimii 22 de ani?“ – se întreabă într-un foarte recent studiu coordonat de colegul meu, Alfred Bulai, vizînd cadrele didactice din ţară. Răspunsurile detaşează net trei candidaţi: Daniel Funeriu (25%), Ecaterina Andronescu (16%) şi Andrei Marga (16%).
Căutam nişte acte vechi. Din întîmplare, am dat peste o foaie îngălbenită, acoperită cu un scris deja greu descifrabil, dar îngrijit, pe care l-am identificat ca fiind al tatălui meu, probabil de pe vremea cînd era student la medicină. Era jurămîntul lui Hipocrate. L-am citit, apoi l-am recitit...
În ograda actuală a României, toate animalele visează în secret, dar la unison, să fie tauri comunali. Este visul românesc. Tot animalu’ păstrează astfel în culcuşul său o icoană cu animalul totemic, sub care scrie I am a winner! Este o fermă postmodernă a animalelor, cu un marketing performant.
Propuneam în numărul trecut o mică pledoarie – neîntîmplătoare – pentru tabiet. Era doar vîrful aisbergului. Dedesubt, în adîncuri, se află însă întreaga problematică a autenticităţii. Cam complicată şi care ne scufundă pînă în tărîmurile îngheţate ale Fiinţei.
Adolescent fiind, citisem Apologia virilităţii a lui Mircea Eliade. Mă impresionase profund, îmi aduc aminte, dar nu prea mai ştiu bine de ce şi nici nu cred că înţelesesem mare lucru. Suficient este că în urma acestei lecturi mă apucasem să scriu şi eu o apologie a... tabietului.
Zilele acestea, între două sarmale, am mîncat publicitate pe pîine. Nici o surpriză, luna cadourilor se joacă deja, de oarecare vreme, şi în prelungiri. Nici clipurile publicitare nu au fost o surpriză sau o mare noutate, doar că, stînd mai mult pe acasă, am înghiţit mai multe decît de obicei.
Şi a venit din nou clipa recurentă a îndoielilor naţionale, pusă în scenă în fiecare an ca un soi de parastas mediatic tot mai anemic: a fost sau n-a fost? A fost pe dracu’!... – oftează o majoritate dezabuzată care vrea să uite. Minoritatea care nu poate să uite oftează şi ea, dar în tăcere.
De ce cumpără românu’ mai mult decît are nevoie? De ce e românu’ risipitor? Şi, mai grav decît toate: de ce aruncă românu’ mîncarea? Iată cîteva întrebări îngrijorate şi îngrijorătoare care mi-au fost adresate zilele acestea în calitatea mea de „specialist în românu’“.
Dimitris se uită de cîteva ori în jur, ezită, apoi oftează şi se aşază la coadă. Holul cel mare al casei de taxe şi impozite este ticsit de lume. Este o clădire veche, impunătoare, cu coloane de marmură şi o scară ce se roteşte maiestuos spre etaj.
Cică într-o zi, un cioban îşi păştea oile pe fundul unei văi pierdute printre munţi. Cum stătea el aşa şi cugeta, sprijinit în bîtă, numai ce apare pe drumul de costişă un minunat Range Rover, care se îndreaptă spre el învăluit într-un norişor de praf.
– Fata asta mică a lor e vegetariană! Cînd a mers odată la ţară, la bunici, a văzut cum se taie o găină şi de atunci nu mai vrea să mănînce carne. Întreabă imediat: „Ce-i asta?“. Şi chiar dacă nu cunoaşte animalul, aşa, ca la ţară, refuză să pună în gură sau se ridică de la masă.
Ţara lui Gargantua... Nici n-am deschis bine gura şi mi-a ieşit porumbelul. „Aşa ne-a fost dat, să fim un neam de flămînzi!“– s-a oţărît un cititor. Hai, fugi cu ursu! – mi-a zîmbit cu gura plină de cuvinte tizul meu de peste gîrla Atlanticului, Călin Mihăilescu. Care Gargantua, monşer?
România refuza, ultragiată, să fie „ţara lui Caragiale“, pe vremea lui Caragiale. Obsesia era aceeaşi ca şi în timpurile noastre: satira dramaturgului „aduce atingere imaginii naţionale“, adică onoarei de familist a fiecărui bun român. Caragiale a devenit „contemporanul nostru“ de-abia mai tîrziu.
O evidenţă simplă a schimbărilor reglementărilor în sistemul educaţiei ne spune un lucru alarmant, ne anunţă un coleg expert în domeniu. Din 1990 pînă în prezent, au avut loc mai multe modificări legislative decît de la înfiinţarea învăţămîntului public din România şi pînă în 1990.
Rădăuţenii au realizat cea mai mare pască din lume, punîndu-i în încurcătură pe reprezentanţii Guinness Book, căci pînă acum nimeni nu a mai încercat să omologheze o pască... Oricum, după îndelungi deliberări, aceasta a avut tradiţionala formă rotundă şi a fost binecuvîntată şi ea în prima zi de Paşti.
În lume sînt peste 500 de milioane de cîini, dintre care aproximativ 80% sînt „maidanezi“. Este ceea ce spun statisticile. La noi, o evaluare optimistă apreciază la 50.000 numărul cîinilor străzii din Bucureşti şi la 10.000 numărul celor muşcaţi anul trecut de către aceştia.
Comentariul postat de Raluca Neferu la pilula mea din numărul trecut merită un contra-comentariu. Iată ce ne spune dînsa: "Întrebarea «Ce preferaţi, un loc de muncă sigur, dar mai prost plătit sau unul mai bine plătit, dar nesigur?» nu mi se pare în totalitate corectă. Sînt sigură că toţi ar prefera ceva pe la mijloc."
Masa rotundă despre „ştiinţele sociale şi finanţatorii lor“, organizată de Corina Iosif la Conferinţa anuală a Societăţii de Antropologie, a pus în scenă o problemă care ar fi trebuit să aibă şi la noi sute de dezbateri şi zeci de volume bine documentate în spate.
O întrebare simplă şi ingenioasă îi întreabă astfel pe români ce dorinţe i-ar cere peştişorului de aur să le îndeplinească. În mod nesurprinzător, pe primul loc se află „sănătatea“, 15% punînd-o pe primul loc şi 55% menţionînd-o printre cele trei dorinţe.
– ...de grammar nazi! îmi aruncă printre dinţi tipul, la ieşirea din sală.
Mă văzui, muică, şi nazist! Da, ştiu, nu e chiar nazist de-ăla, dar nici bine nu sună.
Venise la o contestaţie şi i-am arătat răspunsurile la întrebări.
Nu mai eram de oarecare vreme la curent cu ce se întîmplă prin ţară. Eram singuri, fără televizor şi fără Internet, şi ne complăceam, liniştiţi, în această imponderabilitate informaţională. Cînd studentul ne-a făcut o vizită, l-am întrebat, după o vreme, ce se mai aude? A scos smartphone-ul şi în cîteva minute ne-a prezentat realitatea.
După ce am fost deconspirat ca agent dublu, deopotrivă cripto-usl-ist şi intelectual băsescian ipocrit, am spus piua la Dilema şi am cerut azil politic în pădurile patriei. Ajunsesem (pentru a cîta oară?) la vorba lui Kundera: la vie est ailleurs, viaţa e puţintel în altă parte. Aşa că am pornit să (mi-)o caut...
De cîteva zile mă tot gîndesc cum poate să arate un articol care trebuie scris înainte şi citit după. Şi nu mi s-a „arătat“ nimic... Toate cuvintele mă frig şi nu mi-a trecut prin minte, obsesiv, nimic altceva decît cum poate...
– Să ne lase! Să ne lase naibii în pace să ne vedem de treabă că ne-au ameţit de cap!
– Cine?... dau eu să mă dumiresc.
– Ei! răspunde sec taximetristul.
Întîmplarea a făcut să lipsesc din ţară vreo două săptămîni, exact aceste ultime săptămîni de schimbare la faţă a României, astfel încît, cînd m-am întors acasă şi am deschis televizorul, nu am înţeles unde am ajuns. Cîteva ore în şir am avut impresia halucinantă că toate canalele media transmit un soi de Vacanţa Mare de proastă calitate.
Omul este în măsura în care locuieşte – spunea Heidegger. Şi mai toţi studenţii la arhitectură învaţă să se refere cu mîndrie la această aserţiune ontologică. Doar că tot Heidegger se întreba, mai degrabă retoric, dacă oare noile construcţii de locuit, care oferă un domiciliu adesea plăcut şi convenabil, „poartă în ele chezăşia că se petrece acolo o locuire?“.
„The New York Times a luat interviuri unor persoane ce lucrau la un orfelinat de stat din Ploieşti. Cînd i s-a spus că un străin vrea să adopte un copil abandonat, Dr. Luiza Popescu a atras atenţia că majoritatea provin din «fabrica de copii» a ţiganilor. «Cum pot americanii să vrea să adopte ţigani?» – s-a minunat ea."
Invitat la un team building corporatist să produc nişte self-awareness printr-un role-playing pe echipe (lucru’ dracului în casa popii...), nu a fost o surpriză să constat că, rugaţi să exprime ceea ce admiră şi ce nu le place la colegii lor străini, toţi aceşti (foarte) tineri corporatişti s-au plîns în cor de stereotipurile (depreciative) ale occidentalilor.
La început, un salam şi ceva mezeluri, o telemea şi un caşcaval cu pătlăgele roşii şi, bineînţeles, un rachiu mic. Pe urmă ciorba, cu mult zarzavat. La felul doi, la alegere: sarmale, chiftele, ciulama, musaca, un batal cu pilaf, o iahnie bună de fasole, dovlecei sau ardei umpluţi cu iaurt.
S-a întîmplat să văd, la un interval de numai cîteva zile, două filme aparent fără nici o legătură între ele: Visul lui Adalbert şi A fost o dată în Anatolia. Primul se petrece în România comunistă şi este un lungmetraj de debut, al doilea – în Turcia actuală şi este un film de autor consacrat, premiat la Cannes.
În ultima vreme, mi se întîmplă tot mai des să fiu solicitat de către diverse mari corporaţii să povestesc (după o grilă de „figuri impuse“ stabilită de cîte un top manager) cum e cu această „cultură română“ pe care o respectă foarte mult, bineînţeles, dar care îi cam încurcă.
Nu sînt decît trei persoane în faţa ghişeului, o să meargă repede. Peste 20 de minute: – Nu e aici! – Dar unde?– Alături.– Păi aici scrie mesagerie! – Aveţi un colet mai special... – E o carte! – O fi mai specială...
Românii au luat cu asalt litoralul! – anunţau televiziunile de 1 Mai, evaluînd turiştii la vreo 30.000. Într-adevăr, la Mamaia era plin de fitze de fitze, în timp ce la Vama Veche era plin de fitze de anti-fitze. În rest...Mă plimb agale prin staţiunile turistice ale litoralului românesc. E plin de gherete abandonate şi de terase ruginite.
Acesta este titlul provocator al unei restrînse, dar animate dezbateri publice organizate de curînd de către asociaţia Metrucub/Resurse pentru cultură în colaborare cu Librăria Bastilia. Provocator este acel „de ce?“ din titlu. Cum adică de ce să sprijinim cultura?
Pe la voi vă trage corentu’? Am lansat aşa, în joacă, această întrebare, unor foşti studenţi, răspîndiţi prin cele patru zări ale lumii. Şi, spre surpriza – şi amuzamentul meu – am primit tot felul de răspunsuri. Iată cîteva dintre ele: Geneva: „N-au auzit de aşa ceva. Dar mie îmi aduce aminte de mai vechea mea obsesie «psy culturelle»: complexul ombilical (al românilor)!...“
Să nu fiu cumva bănuit de cine ştie ce conservatorism anacronic: GPS-ul este o invenţie extraordinară, care uşurează imens viaţa şoferilor pe drumuri necunoscute. M-am convins de mult de acest lucru şi de curînd am decis să-mi iau şi eu unul. Unde am însă unele reţineri este cînd vine vorba de vacanţe, de timp liber, de plimbări cu maşina în voia sorţii.
