Acum două zile am trecut din nou pe lîngă omul meu de pe banca din parc, poate vă mai aduceţi aminte de el. Mă rog, un personaj straniu, care stă toată ziulica pe o bancă într-un părculeţ şi rezolvă cuvinte încrucişate.
Nu, nu intenţionez să vă ţin o lecţie! Dimpotrivă, eu încerc să trag o lecţie din experienţa unei conferinţe pe care am fost invitat să o ţin într-unul din liceele Capitalei, în cadrul Programului „Şcoala altfel“. Şi care mă mai obsedează şi acum…
A venit primăvara, s-a făcut cald, drept care pe român, în afară de asteniile/isteriile de sezon, a început să-l tragă corentu’. Am deschis un pic, de pildă, geamul unui autobuz, trăgînd în piept o gură de aer (relativ) proaspăt de afară. Nu a trecut un minut şi un tînăr zdravăn l-a închis la loc sub nasul meu, aruncîndu-mi o privire ucigătoare.
Făceam aluzie în articolul din numărul trecut la un soi de „iletrism sociologic“, constatînd că există o anumită nepricepere în „citirea“ datelor sociologice, nu de către publicul larg, ci de către potenţialii beneficiari şi comentatori publici. Aveam în vedere şi faptul că instituţiile statului ar avea tot interesul să utilizeze astfel de analize complexe.
Datele există de mult, eurobarometrele sînt anunţate regulat, anchetele sociologice se află pe diferite site-uri. Analiza detaliată şi elegantă, în acelaşi timp, a profesorului Dumitru Sandu, vizînd România în context european de la aderare pînă în prezent se află acum şi ea pe site-ul Reprezentanţei Comisiei Europene în România. Avem deci date, cum procedăm?
Una dintre cele mai impresionante scene din documentarul lui Vlad Petri despre revoltele din ianuarie este aceea a unui lung schimb de replici dintre o doamnă mai în vîrstă, descinsă parcă din alt film (ceva de genul gospodinelor salutîndu-i pe mineri) şi un mic grup de tineri furioşi.
Către seară, a venit şi popa Zamă, însoţit pînă la prag de zîmbetul bun al preotesei bătrîne, fetişcana de altădată. Şi s-a încins cheful la toartă. N-a durat mult, fiindcă plecarea noastră îl îndemna pe preot la vorbă. A început cu doctorul.
– Ei, cum ţi-a mers lucrul, domnule Ionescu?
Yumemiru este o aplicaţie japoneză gratuită care-ţi permite să-ţi alegi natura viselor. Graţie unui card din telefon, aplicaţia detectează momentul cînd utilizatorul intră în faza de somn paradoxal (faza REM) şi e cel mai influenţabil. Înainte de culcare, alegi unul dintre cele opt scenarii existente: o plimbare prin pădure, să devii bogat, o poveste de dragoste...
Vă mai aduceţi aminte de poezia lui Coşbuc? Am învăţat-o la şcoală, aveam şi nişte imagini idilice în Abecedar, copii care se dădeau rîzînd pe derdeluş, case troienite din care ieşea fumul cald al căminelor... Nimic din toate acestea în iarna care, iată, ne-a luat din nou pe nepregătite. E adevărat că, de ceva vreme deja, iarna nu mai e ca vara.
Ne pleacă populaţia! Era un lucru ştiut, acum este unul recunoscut. Mai mult, nu puţini sînt cei care consideră că pînă şi aceste cifre dramatice sînt, de fapt, subevaluate – şi există unele indicii plauzibile în acest sens. Manipulare! Se poate. Orice evidenţe statistice pot fi manipulate, la o adică; lipsa lor poate fi manipulată însă cu atît mai uşor...
Jocul de-a stînga-dreapta a ajuns şi la vîrful societăţii. În vîrtejul din ultimele săptămîni, puţini au dat atenţie faptului că preşedintele Băsescu, atunci cînd a vrut să-l desfiinţeze definitiv pe doctorul Arafat, l-a acuzat, cu zîmbetul său prevestitor de rele, de... stîngism. Că cele afirmate de domnul Arafat nu sînt nici de stînga, nici de dreapta, ci pur şi simplu de „bun-simţ“ a demonstrat-o cît se poate de clar colegul nostru Cristian Ghinea.
Revolta din ianuarie surprinde, iar somnul comunicării sociale naşte viziuni ciudate. Puterea a visat iniţial huliganism periferic, apoi manipulare politică subterană, mimînd în somn dialogul cu ţara. Iar cînd s-a trezit, a vorbit în ghicitori. Opoziţia a visat să capitalizeze revolta populară şi nu-i vine să se trezească, presimţind că e doar un vis.
Dacă vrei să vezi un elefant, nu e bine să te uiţi pe gaura cheii, s-ar putea să rămîi cu o impresie greşită. Este însă ceea ce au făcut cam multe persoane publice în ultima vreme, privind pe gaura propriei chei la străzile României şi văzînd ba un golan, ba un pensionar, ba un jandarm, ba un drogat.
„În 1898, Freud afirma că eliberarea individului de constrîngerile naturale în materie de procreaţie va fi un triumf al umanităţii. Dacă actul procreaţiei va fi independent de contextele naturale şi culturale, dacă el se va realiza ca act pur individual (voluntar), în afara oricăror alte obligaţii şi satisfacţii, înseamnă că el va putea fi integral stăpînit de individ. Ei bine, acest vis freudian a devenit realitate.“
Cu exact un an în urmă, un articol izolat din România liberă menţiona mica plachetă a lui Stéphane Hessel (Indignez-vous!) şi imensul său succes editorial. La cei 93 de ani ai săi, personajul impunea măcar atenţie. Membru activ al Rezistenţei, trimis în Franţa de către De Gaulle pentru a contribui la pregătirea debarcării aliaţilor, prins de Gestapo.
La început de an, o carte cu titlul Românii, un viitor previzibil? nu poate decît să-ţi provoace curiozitatea. După ce am citit-o, nu pot spune că vă pot ghici viitorul şi nici că am prevăzut ceva, dar sînt cîteva lucruri care ar fi rămas greu previzibile fără acest studiu şi la care nu strică se reflectăm puţin cu toţii. Căci ne privesc pe toţi.
Către sfîrşitul anilor ’90, m-a izbit o primă transformare, de-acum socială: printre citadini, Crăciunul nu mai era sfînta sărbătoare a familiei, rudele fiind tot mai mult dublate (sau chiar înlocuite) de prieteni, iar prietenii erau tot mai frecvent colegi. Al cui eşti aluneca încet-încet spre unde lucrezi
„Ghicitoarele au şantajat vedetele cu vrăjile lor!“ – a vuit toată presa de săptămîna trecută. „Ele îşi ameninţau victimele că dacă nu continuă să apeleze la practicile lor vor fi şi ele blestemate.“ Încîlcită poveste... Trecînd-o în revistă, ca să spun aşa, am însă cîteva nelămuriri.
Într-o „casă făloasă“ din Cajvana, neterminată şi ea, în camera centrală, care pare a fi un living, este depozitată, deocamdată, o căruţă de grîu. Proprietarul nu este acasă, lucrează în Italia şi vine doar rar în sat. Este una dintre numeroasele „case prin telefon“, după cum au descris situaţia, plastic, două masterande care au urmărit fenomenul.
Să trimiţi în Piaţa Universităţii, la oră de vîrf, jandarmi şi „mascaţi“ să îmbrîncească studenţi şi să pipăie profesori prin buzunare în căutare de nu se poate şti ce, totul sub privirile trecătorilor care începuseră să se adune intrigaţi în jurul intrării la Facultatea de Istorie, dovedeşte o teribilă lipsă de tact.
Din virtualul năbădăios al e-societăţii române a poposit acum cîteva zile pe ecranul calculatorului meu un pps paradigmatic, un soi de antologie de angoase naţionale elaborată de un român verde şi subţire. Este vorba despre Lucian Mîndruţă – dar aceasta e mai puţin important. Important este faptul că „opera“ cu pricina este pe placul majorităţii conaţionalilor noştri.
Jurnalista a mai pus două întrebări, de complezenţă, după care a renunţat. Ca orice jurnalist român, avea răspunsul şi punea întrebări doar ca să aibă confirmări de la un „specialist“. În plus, ca orice persoană publică de la noi, se considera obligată să dea glas unei nemulţumiri, iar eu trebuia să-mi manifest disperarea pentru dispariţia elitelor române.
– Bună, Ciorbiţă, spune!
Sînt în autobuzul 226 şi mă pregătesc să cobor. Şoferul tocmai vorbeşte în staţie cu cineva „de la centru“.
– Bine, Ciorbiţă, aşa o să fac. Să trăieşti!
Ediţia de anul acesta a Festivalului de film documentar de la Sibiu a adus înnoiri de concepţie şi de prezentare. A acordat mai mult spaţiu filmelor româneşti, promovînd unele filme prea puţin cunoscute de publicul autohton, a introdus o consistentă categorie de filme studenţeşti, a iniţiat o serie de masterclass etc.
În urmă cu cîteva zile, Liviu Voinea, unul dintre tot mai numeroşii economişti liberali „indignaţi“ (trăiască Stéphane Hessel!), încheia un articol în Jurnalul Naţional cu o frază memorabilă: Mai lăsaţi-mă cu pieţele şi să ne concentrăm pe populaţie!
– Am ajuns să fim conduşi de clanuri!? – exclamă retoric, în plin Senat, un venerabil profesor, uns însă cu toate alifiile politicului. Aluzia este, evident, la evenimentele tragice de la Giurgiu care au inflamat în ultimul timp întreaga opinie publică. Dar oare chiar aşa să fie? Oare despre asta să fie cu adevărat vorba?
În urmă cu cîteva săptămîni, am fost într-un impecabil hotel de la poalele Parîngului unde, pe seară, a apărut un grup mare de turişti germani. Erau pensionari, în jur de şaptezeci de ani, senini şi zglobii cu toţii. La un moment dat, am intrat în vorbă cu ei, făcînd pe traducătorul.
Nu mai fusesem în Alba Iulia de mult. Nu prea aveam de ce să trec. Tocmai de aceea, plăcerea a fost dublată de surpriza unei cetăţi din care nu ţineam minte decît Catedrala Unirii şi şanţurile pline de gunoaie şi care acum mă întîmpina cu impunătoarele sale clădiri radiind în soarele de toamnă, cu vechea manutanţă transformată într-un hotel de un lux rafinat impecabil.
Zilele trecute am fost la Sulina, după aproape jumătate de secol. Aveam amintirea, învăluită în mister, a cimitirului cu nume străine de aventurieri şi funcţionari ai Comisiei Dunării şi vagi imagini de case vechi ale unei lumi apuse, înşirate de-a lungul Dunării.
Gata, promit, este ultima dată cînd mai scriu despre învăţămînt! Nu doar pentru că, vorba aia, îmi scade dramatic ratingul şi risc să-mi pierd şi ultimul cititor, ci în primul rînd deoarece nu mai e nimic de spus. End of the game! Cum, necum, mai toate universităţile şi-au văzut sacii în căruţă.
Zilele trecute am dat întîmplător peste această ierarhizare neurofiziologică a genurilor de muzică, ascunsă într-o scurtă informaţie dintr-un colţ de cotidian: „muzica uşoară sau populară activează sub 50% din scoarţa cerebrală, muzica simfonică modernă 60-70%, muzica clasică ajunge pînă la 90% şi numai Mozart atinge 100%.
Despre nea Flutur şi muzeul său de lîngă Peştera urşilor am scris, la timpul potrivit, o pilulă în această revistă şi un întreg articol mai mult sau mai puţin „ştiinţific“ dedicat colecţiilor săteşti.
Jonathan Scheele, un bun cunoscător politic al României, a declarat în repetate rînduri că România nu are „o viziune“, că, după părerea lui, acestei ţări îi lipsesc „obiectivele“ pe termen mediu şi lung. Din altă perspectivă, Emil Constantinescu era de părere că am avut un astfel de proiect cu bătaie lungă, început pe la paş’opt şi încheiat odată cu integrarea europeană: europenizarea şi modernizarea ţării.
Zilele trecute am primit pe canalele ubicue ale Internetului un „manifest slow science“, cu o listă aferentă de susţinători. Bineînţeles că m-am grăbit să semnez şi eu. După care am luat-o mai încet şi am început să mă gîndesc la toată povestea. Iată că şi ştiinţa – sau, mai general, cunoaşterea – intră în familia a ceea ce unii numesc deja the global slow movement.
În timp ce stropeam grădina, mă gîndeam la Şerban, băiat de asfalt, care, după ce nu ne mai văzuserăm ani la rînd, ne-a chemat odată să ne arate cum i-a înflorit nu ştiu ce copăcel. Era atît de încîntat şi se uita cu atîta duioşie la nişte frunze iţite pe o tulpină anemică, încît nu am îndrăznit să-l mai ironizez, aşa cum avusesem prima pornire cînd ne-am văzut.
Există o similaritate fascinantă între drumurile pe care le apucă diferitele societăţi ieşite din comunism. Teoretic, ele se cheamă „tranziţie“ iar pentru Europa aceasta este reglementată de „foi de parcurs“ emise de Bruxelles. Ştim deja că acestea nu împiedică ţările să o mai ia şi pe arătură, dar, în mare, toate drumurile duc la UE.
Privesc de ceva vreme, de pe veranda pensiunii unde ne facem şedinţele de teren, la cele trei case (neterminate) care s-au ridicat recent pe buza dealului din faţă, şi nu înţeleg ceva. În satul în care ne aflăm, densitatea „caselor făloase“ este incredibilă. Aproape jumătate din populaţia activă este plecată în străinătate încă de la 16 ani şi toţi nu au decît un singur gînd: să-şi ridice propria casă.
Preşedinţilor noştri nu prea le place poporul pe care îl reprezintă. Ceauşescu era convins, către sfîrşit, că ţara întreagă nu-l merită, iar urmaşul său, Iliescu, i-a etichetat pe toţi cei care i se împotriveau drept golani. Zilele trecute, într-un interviu disecat apoi de toate celelalte televiziuni, Băsescu s-a supărat pe... filozofi.
De mult mă ispitea acest exerciţiu pseudo-statistic, ce poate părea, la prima vedere, uşor narcisist: „ratingul“ propriilor mele articole în Dilema veche. Raţiunea acestei tentaţii este însă mult mai „sociologică“ şi ne-personală, chiar dacă a fost pusă în mişcare de o impresie cît se poate de subiectivă: trăgînd din cînd în cînd cu coada ochiului la numărul de cititori şi al intrărilor „like“ ale pilulelor ...
Nu, n-a fost un examen obişnuit. De fapt, nici nu ştiu ce a fost în capul meu cînd le-am cerut masteranzilor în antropologie să-şi imagineze, pe post de examen la cursul de identităţi colective, un „muzeu al sinelui“. Orice muzeu este, într-un fel, un muzeu de sine, o selecţie de obiecte şi instanţe care pun în scenă, susţin o identitate colectivă.
Ce arunci şi ce păstrezi? Şi, măcar din cînd în cînd, nu poţi să nu te întrebi şi de ce? De ce să arunc o parte din mine, de ce să păstrez ce nu mai are nici un sens pentru mine? Dar ce sens?... Cînd toate obiectele care te-au înconjurat ani şi ani de-a rîndul devin o viaţă într-un camion, mutatul capătă dimensiuni ontologice.
N-am mai fost de mult prin lipscănărie. Nu-mi place, ca să fiu sincer. Urmez însă acum, de la distanţă, grupul de ziarişti preumblaţi de Eugen Istodor cu Ghidul turistic şi de chefuri al Lipscanilor în mînă, pe urmele plimbărilor sale de documentare.
Traficul continuă să fie unul dintre principalele ofuri ale bucureştenilor. Mai larg, ceea ce se întîmplă în stradă, de la curăţenie la cîini comunitari şi de la starea drumurilor la trafic, se află pe primele locuri în ierarhia nemulţumirilor locuitorilor Capitalei, aşa cum rezultă din noua ediţie a „cartografierii sociale a Bucureştiului“, realizată la SNSPA de către colegul meu Alfred Bulai.
De cîteva zile, universitatea este în fierberea „clasificării“ şi „ierarhizării“ universităţilor, declanşate de ministrul Funeriu. Am încercat să vorbesc cu nişte colegi din alte universităţi, dar am primit doar SMS-uri iritate cu „şedinţă metodologică“ sau „sînt în plin scandal, te sun cînd se termină“. Nu mi-a răspuns nimeni.
Îmi permit să susţin că rolul intelectualului, fie el şi ruda sa săracă din „umanioare“, nu a scăzut şi nu trebuie să scadă, ci dimpotrivă, poate şi trebuie să fie oarecum la fel de important ca pe vremea părinţilor modernităţii. Cu condiţia însă ca să nu îşi mai – şi să nu li se mai – măsoare „impactul“ doar prin raportare la putere, fie ea politică sau economică.
Bineînţeles, imaginaţia arhitecturală a proprietarului postsocialist se poate desfăşura în deplina sa creativitate cînd întregul spaţiu îi stă la dispoziţie – altfel spus, cînd există un singur proprietar. Dreptul la aberaţii este, în acest caz, nelimitat. El merge de la locuinţe private dintre cele mai fanteziste şi pînă la construcţii publice dintre cele mai agresive.
– Europa va deveni cu adevărat o ţară, mă rog, o „uniune“, o „federaţie“, doar atunci cînd va exista o singură limbă, ca în Statele Unite!
– Chiar credeţi asta? – mă îndoiesc eu, politicos.
În răgazul de odihnă oferit de prelungita vacanţă de primăvară, ce a făcut de data aceasta o elegantă punte între Paştele ortodox şi întîiul de mai muncitoresc, o sumedenie de analişti vorbesc despre muncă. Munca la români, desigur. Institutul Naţional de Statistică a pus şi el paie pe foc.
