Havel-ul nostru a fost Iliescu, singurul care se mişca precum peştele în apă în această masă descătuşată şi amorfă, în acelaşi timp. Comparativ cu el, contracandidaţii săi istorici ar fi picat cu brio examenul la marketing electoral din anul doi al oricărei facultăţi de ştiinţe politice de azi. Iar rezultatul a fost cel pe care îl trăim încă...
Adăugat de Ariadna la data de 29 martie 2011 07:03:54: „«supremul lux... să te poţi eschiva din calea bunăstării şi a misticii acesteia» – greşiţi amarnic, cei care i-aţi dat exemplu nu renunţă la bunăstare, vor să schimbe ritmul şi, deci, cadrul de viaţă, dar vor să aibă o viaţă confortabilă în continuare. Adică doar schimbă mistica bunăstării, nu îi întorc spatele.
Am fost întrebat zilele acestea – şi m-am întrebat şi eu – cum se explică îmbulzelile isterice de la „reducerile“ din supermagazine, la care am asistat cu toţii în faţa televizoarelor. Sărăcia, „greaua moştenire“ a cozilor comuniste, mai recentele porniri de concurenţă sălbatică etc., toate acestea sînt departe de a da o explicaţie mulţumitoare.
Recentul raport al ICCV asupra calităţii vieţii din România în 2010 nu este deloc îmbucurător, dar nici surprinzător: peisaj de recesie, asemănător cu 1999 – care a fost însă, din multe puncte de vedere, cel mai rău an din postcomunism. După cum ştim deja, aveam încă din 2008 cel mai scăzut nivel de salarizare din Europa.
– Draga mea, am ajuns o societate de parveniţi! oftează bătrîna doamnă.
– Într-un fel, toate ţările postsocialiste sînt societăţi de parveniţi… îi replică prudent tînăra franţuzoică, încercînd să n-o jignească.
Enumăr în minte cunoştinţele care au lăsat totul în Bucureşti şi s-au mutat de curînd în provincie, în vreun sat sau la umbra unui copac... Le pierd şirul, dar realizez că sînt din ce în ce mai multe. Vise devenite realitate, vise despre care aud tot mai des, vise cu care am umplut şi eu zeci de pagini de schiţe şi proiecte, dar n-am avut niciodată curajul să fac pasul decisiv.
O blondă cu ie strînsă pe trup îi cîntă, cît se poate de popular, poliţistului care se face că o controlează: Dă-o-ncolo de lege, Că poate ne-om înţelege! Decăderea folclorului? Da, se poate spune şi aşa, cu un zîmbet în colţul gurii sau o lacrimă în colţul ochiului, după firea omului.
Universitatea colegială, inventată de bătrîna Europă, a murit, iar legea românească a învăţămîntului este bine văzută de noua Europă pentru că se înscrie hotărît în acest trend managerial şi corporatist. Micile şopîrliţe dîmboviţene prin care politrucii educaţiei noastre îşi plătesc poliţe sau îşi fac servicii reciproce nu interesează pe nimeni. Bologna must go on!
Cînd eram prin liceu, m-a impresionat foarte mult Sfidarea mondială a lui Jean-Jacques Servan-Schreiber, proaspăt apărută la Editura Politică. M-a impresionat mai ales pentru unul dintre lucrurile discutate acolo şi pe care l-am ţinut minte pînă în ziua de astăzi: Japonia investea la acel moment un procent astronomic din PIB-ul său pentru elaborarea strategiei sale de educaţie naţională pe cîteva decenii; iar pentru asta îşi propunea să se pregătească alţi cîţiva ani buni.
Povestea are însă origini mult mai vechi, fiind un soi de fosilă vie de arheologie socială, spectaculoasă tocmai prin dăinuirea ei încăpăţînată. Repulsia „ţăranului“ faţă de „negustor“ pare să se înscrie astfel în practicile mult mai vechi de marginalizare strategică a „meşteşugarilor“ de către societatea noastră ţărănească – şi nu doar a noastră.
Nimic nu rezumă mai bine românitatea domestică decît îngrijitul. Cel puţin aceasta este concluzia unui antropolog britanic care şi-a petrecut cîţiva ani prin apartamentele sucevenilor şi a scris o excelentă teză de doctorat despre ele. Şi aceasta în primul rînd deoarece, după cum remarcă el, cîmpul semantic al „îngrijirii“ acoperă sau însoţeşte practic toate activităţile omului, motivat de griji şi îngrijorări.
„Nu se poate susţine ideea că vrea Consiliul Europei sau că vrea altcineva, de vreme ce ţări ale Consiliului Europei îi denumesc pe ţigani «ţigani», şi nu «romi», şi nu cred că au de gînd să dea o lege prin care să îi numească altfel decît aşa cum îi numesc acum“ – a declarat de curînd senatorul PNL Puiu Haşotti, susţinînd iniţiativa lui Prigoană referitoare la controversata poveste a denumirii oficiale a romilor.
În moduri şi grade diferite, modernitatea capitalistă este şi o cultură erectilă. De la putere la sănătate, reuşită şi succes, totul este întrupat în această fantasmă; pentru masculii economiei de piaţă, competiţia şi competenţa încep, se exersează şi se legitimează în pat şi substitutele sale. La aceasta se adaugă religia recentă a corpului.
De la Kogălniceanu la Constantinescu, mai toate guvernările noastre, indiferent de culoare, au împărtăşit cam aceeaşi cultură politică referitoare la „chestiunea agrară“: „Politica agrară a partidelor politice trebue să fie înlocuită printr-o politică agricolă“ – afirma în anii ’30 ministrul Agriculturii Constantin Garoflid.
Şi totuşi... Ne declarăm fraţi cu codrul pentru a-i avertiza pe toţi că nicăieri nu se fură ca-n codru; şi ne naştem în casă de lemn şi murim în biserică de lemn, dar cînd e, la o adică, să ne construim propria viaţă, ne urăm cu ochii umezi de speranţă „casă de piatră!“.
„România a devenit o ţară de mămici şi bebeluşi!“ – s-a revoltat nu de mult preşedintele nostru. N-a prea găsit nici obiectul, nici momentul potrivit pentru această ieşire publică, dar în privinţa diminutivelor are dreptate, ce să zic. Doar că asta o ştiam şi noi, muritorii de rînd...
După sărbători, în noul an, codru’ aşteaptă să-nverzească şi românu’ să-nflorească. Ne e greu, dar la anul va fi mai bine – spun, pe scurt, toate felicitările cu care ne încurajăm reciproc în această perioadă, adăugînd, eventual, un Doamne’ajută, în final. Ciclurile vegetale ale ţării sînt cuprinse deja de presimţirea sevei ce va să vie...
Şi iar a venit Crăciunul, şi iar am mîncat ca românul de sărbători... Mai întîi şi mai întîi porcăriile, printre care s-au amestecat însă şi ceva cîrnaţi de oaie, ceva pastramă de raţă şi Dumnezeu ştie ce alte orătănii. Pe de altă parte, brînzeturi, de vreo zece feluri, bune de să trezească interesul chiar şi unui francez.
Nu vă supăraţi, aici e scara 3? – o întreb eu pe femeia care spăla geamurile de la intrarea în bloc.
Nu, asta-i 2, în stînga e 3 – îmi răspunde ea fără a se opri din lucru. Mă duc aşadar la scara următoare, urc la etajul I şi sun la uşa din dreapta, aşa cum aveam instrucţiunile. Nimic. Mai sun o dată, aştept, bat apoi discret în uşă, tot nimic.
Da, ştiu, am mai spus-o de cîteva ori chiar aici, în Dilema, şi m-am enervat cu fiecare ocazie, dar de data aceasta a pus stăpînire pe mine un sentiment profund diferit: am tot mai mult impresia că s-a schimbat ceva în Constituţia României şi, peste noapte, ni s-a pus în dosare, nouă, tuturor (sau, mă rog, nouă „celor mulţi“), ştampila SUSPECT.
Păi, măi Gigel, dar de ce crezi tu că un specialist ar trebui să-ţi facă ţie curte, ca să-l laşi să spună două vorbe într-un ziar sau pe un post? În primul rînd că un specialist, pe care îl frecaţi voi cu tot felul de întrebări idioate, nu este niciodată plătit – ba chiar aveţi impresia că îi faceţi un asemenea favor, încît parcă vă aşteptaţi să vină şi cu flori de-acasă.
Nici nu au apucat bine conferenţiarii să dea cuvîntul sălii pentru întrebări, că un administrator de bloc, dublat de un reprezentant al poliţiei de proximitate, evident exasperaţi şi unul şi altul, au povestit cu sufletul la gură următoarea scenă: în fiecare duminică dimineaţa, o doamnă care stă la etajul opt coboară cu un covor în braţe, îl întinde pe iarba din faţa blocului şi se apucă să-l frece cu nişte perii şi săpun: Ça c’fait pas!
Majoritatea elevelor şi elevilor veniţi la concurs purtau costum naţional. Unii l-au purtat în permanenţă, alţii numai la solemnităţi. Pe unii îi vedeai mereu în portul lor de acasă, în costumul lor regional, pe străzile capitalei; alţii au ţinut să poarte mîndria îmbrăcăminţii regionale numai la defilare sau la prilejuri solemne.
Zilele trecute am participat la lansarea celui mai recent volum din colecţia „Prima dată“ a Editurii ART, Prima mea călătorie în străinătate, îngrijită de Bogdan Iancu. Răsfoisem şi volumele anterioare, pe acesta l-am citit însă. Ideea mi s-a părut brusc genială în simplitatea şi eficienţa ei. Prima dată, care e totdeauna ca niciodată, aduce la lumina zilei o literatură nu de sertar, ci de suflet sau, mai simplu, de taclale.
Ieri s-a întrerupt curentul în tot cartierul. O zi întreagă. Am intrat în panică deoarece seara aveam curs iar planul de curs se afla, bineînţeles, pe calculator. Am aşteptat aşadar ce am aşteptat şi pînă la urmă mi-am suflecat mînecile şi m-am apucat de lucru. M-am întors la cărţile din bibliotecă, am răsfoit pasajele de care îmi mai aduceam aminte, am citit altele, am descoperit cîte o idee la care nu mă gîndisem.
Se stinge lumina în sală. Toţi elevii chicotesc. Începe filmul. O scenă din procesul lui Ceauşescu.
– A, ştiu asta! exclamă un băiat cu mîinile petrecute pe după umărul celor două colege de lîngă el. Acum o să-l împuşte, stai să vezi...
Nu-l împuşcă. Urmează scena morţii lui Gheorghiu-Dej.
– Aoleu – ţipă o fată – să nu-mi spui că acum o să-mi arate şi cadavre!
Mi-a fost dat să citesc zilele acestea o excelentă teză de doctorat. Tema era de istorie a arhitecturii, aşa că nu prea eram la mine acasă şi detaliile mă lăsau mai degrabă rece. Dar dincolo de acestea se afla însă o adevărată lecţie de istorie recentă. M-am pomenit exclamînd de unul singur da, da, aşa e! da, bineînţeles! Motivul bucuriei mele nestăpînite îl constituia o operaţiune cît se poate de abstractă şi academică, în aparenţă, pe care am putea-o numi, pe scurt, periodizare istorică
Zilele trecute am primit de la o colegă din Bruxelles anunţul unui colocviu cu titlu incitant: etnologia anti-patrimonializării (sau ceva în genul acesta...); mai mult, se părea că în spatele acestei conferinţe se află un grup academic (cît se poate de serios!) militînd împotriva exceselor patrimonializării. N-am reuşit să aflu nici cine sînt, nici ce urmează să prezinte la colocviul cu pricina, dar am început să mă gîndesc, aşa, printre picături, la miza lor centrală.
La începutul lui ianuarie 1990, în chiar primele zile ale decompresiei postcomuniste, lua naştere, printr-un gest de entuziasm necontrolat, Societatea de Antropologie Culturală din România (SACR). Membrii săi nu prea erau însă antropologi (de unde şi cum?), ci un grup de intelectuali umanişti doritori de o altă abordare şi înţelegere a culturii, în general, şi a celei române, în particular.
De mă voi întoarce, pre mulţi îi voi răspopi şi eu – a părut a fi, într-un fel, avertismentul Hertei Müller. Resentimente, poliţe de plătit? Probabil şi asta, există un registru al omenescului pe care artisticul nu-l poate elimina transfigurîndu-l. Or, la lipsa de solidaritate de care a avut parte în comunism şi după, a răspunde cu un mesaj de solidaritate festivă cu poporul român şi brava sa armată anticomunistă ar fi fost mai degrabă grotesc decît angelic. Mesajul de la Ateneul Român s-a rezum
Totdeauna m-a fascinat înfăţişarea caselor. Înţelegător pînă la fanatism cu ţăranii mei şi casele lor făloase, desconsideram însă cu egală măsură toate aceste vile şi pălăţele, gated communities şi alte cartiere rezidenţiale care se întind pretutindeni în jurul oraşelor mai mici sau mai mari din România: eh, nişte parveniţi! – gîndeam în sinea mea, distant şi generic.
De cele mai multe ori cînd se pune problema unui „muzeu al comunismului“, discuţia se poartă în jurul... necesităţii de a-l face: „este pur şi simplu scandalos ca la 15 ani de la năruirea acestui sistem să nu avem un asemenea loc de memorie“ – se revolta Vladimir Tismăneanu în urmă cu cinci ani. Au mai trecut cinci ani, şi încă nu avem. Mai grav este însă, mi se pare, că nu avem încă nici o gîndire asupra menirii unui asemenea „loc de memorie“, ca şi cum aceasta ar fi de la sine înţeleasă
Aceeaşi „prezumţie de curiozitate“ pe care a invocat-o de curînd Doru Buşcu la întoarcerea din Noua Zeelandă, unde Gold Corporation a invitat un grup de elite jurnalistice din România pentru a se convinge de caracterul total benign al cianurilor în exploatarea aurului, aş putea să o evoc şi eu pentru a legitima vizita mea mult mai modestă prin Apusenii noştri, la invitaţia „taberei adverse“.
M-am convins: drumurile vinului sînt cele mai vizibile şi mai bine promovate trasee turistice din ţară. Le găseşti prin toate zonele viticole şi sînt marcate în toate răspîntiile. Ceea ce nu găseşti este vinul. Uneori, indicatoarele „Drumul vinului“ se intersectează cu indicatoare „Drumul cramelor“.
Recitesc, mai mult din întîmplare – sau poate împins de la spate de cine ştie ce dorinţă secretă –, Ţărmul Syrtelor. Nu mai ţin minte nimic, bineînţeles, dar recunosc fiecare descriere şi retrăiesc fiecare impresie. A fost una dintre cărţile mele preferate, mai mult, unul dintre acele trei lucruri indispensabile pe care le-ai lua cu tine pe o insulă.
De cum am ajuns, mi-am schimbat ţinuta de oraş şi am pornit-o cu tragere de inimă spre pădure. Nu am apucat să fac însă cîţiva paşi la umbra brazilor bătrîni că drept în faţa mea m-a întîmpinat un anunţ al Primăriei: „Atenţie, pericol de urşi! Nu vă abateţi de pe potecile marcate!“.
Fusesem invitat la un workshop, dar s-a dovedit a fi o ceremonie (era să spun o sindrofie...). Cumpăr şi eu un volum omagial şi mă duc la colegul meu universitar să-i cer un autograf, cum văd că fac toţi. Nu mă simt foarte bine cu mine însumi, aşa că mă întorc la bar şi comand de data asta o vodcă.
Exact acum un an scriam tot aici, în Dilema veche, pentru prima dată, despre rusticul pe care îl descoperisem cu delicii în cîteva sate ale patriei. În mai puţin de un an, acesta a înflorit şi s-a răspîndit, a intrat în conştiinţa oamenilor şi în marketingul Pieţei.
Există un soi de iletrism academic, al oamenilor cu studii superioare, uneori multe, care sînt incapabili să „citească“ un text – sau un cuvînt – altfel decît ştiu ei că ar trebui să sune, altfel decît au învăţat şi îi învaţă şi pe alţii. Care ajung pur şi simplu să nu vadă ceea ce nu intră în cîmpul denotativ al cuvintelor lor preferate şi care nu acceptă că alte cuvinte – sau alte înţelesuri ale cuvintelor – decît cele acreditate de ei ar putea avea vreun sens, ar putea desemna vreo rea
Aşa e întotdeauna, pînă nu te loveşti cu capul de pragul de sus, nu îl vezi pe cel de jos. În cazul meu a fost oarecum invers: pînă nu mi-am agăţat pantalonii într-un gard dintre cele care înfloresc în jurul spaţiilor mai mult sau mai puţin verzi ale Bucureştiului, nu am observat această invazie urbană obstinată. Şi nu am înţeles de unde vine obsesia recentă a unui amic pentru garduri şi îngrădiri.
Idealul actual al birocraţiei, în sensul ei profund de „raţionalitate“ organizaţională, merge însă mai departe şi devine propria sa dispariţie: o birocraţie perfectă este o birocraţie invizibilă, care dispare cu desăvîrşire în spatele unor tranzacţionări anonime perfect funcţionale şi controlate tehnic. Odată cu ea, şi beneficiarii birocraţiei trebuie să-şi lase psihologia proprie la garderoba intimităţii.
Pe noi ne-au iubit foarte mult vecinii, toţi vecinii, se pare... N-a trebuit să ne apărăm că ne apărau ei. Cum ne ocupau unii, cum săreau ceilalţi să ne elibereze – şi, mă rog, să ne ocupe ei. Aşa că nu a trebuit să facem mare lucru ca să supravieţuim aici, în acest colţ de lume – ne-au apărat vecinii. Nici armată nu prea avem... Oricum nu ne-ar folosi la mare lucru!
Cultura este treaba statului, a statului naţional, care trebuie să apere şi să promoveze cultura naţională. El trebuie să dea dacă vrem să avem cultură, căci aceasta nu este mercantilă, nu creează altceva decît tot cultură, spiritualitate, hrană pentru suflet, şi nu bunăstare pentru corp. Cultura nu produce, ci consumă, dar important este să existe.
Revin la povestea cu „haterii“, încercînd să răspund la cele cîteva comentarii de care a avut parte pilula mea de acum două numere. Da, ştiu, regula jocului mi-ar fi cerut să răspund online, punctual şi „la cald“ – sau să tac pentru vecie. Dar eu gîndesc mai încet, ce să-i fac, iar problema şi comentariile merită, după părerea mea, o analiză mai aşezată.
Am intrat deci pe Internet, am selectat la întîmplare o sută de comentarii din diferite domenii (adică un fel de eşantion – obsesii de sociolog, ce să fac?) şi am încercat să trag o concluzie firavă şi preliminară. A rezultat următorul portret robot.
Concetăţenii noştri declară şi că, pe perioada crizei, ar trebui desfiinţate partidele politice (18%), instituţia preşedinţiei (10%), şi ar trebui să guverneze armata (13%). De asemenea, peste o treime dintre bucureşteni consideră că ar trebui reintrodusă pedeapsa cu moartea. În sfîrşit, 1 din 6 bucureşteni consideră că legionarii au fost eroi ai neamului.
Bucureştiul nu mai este de mult o aglomeraţie de sate de cîmpie populate de olteni cu cobiliţa şi ceva negustori evrei, greci şi armeni. Şi nici oraşul comunist omogenizant, pornit pe calea construcţiei Omului Nou. Bucureştiul este un spaţiu urban mult mai colorat cultural, etnic şi confesional decît se pare că realizăm – şi decît sîntem dispuşi să ne gîndim
Întîmplător mi-a căzut în mînă o carte de un gen care credeam că nu prea există în România: radiografia socială a unei bresle profesionale. Este realizată de un colectiv de sociologi de la Cluj şi se referă la arhitecţi şi politicile publice legate de această îndeletnicire.
Sînt, adică, mă’nţelegi, perlele de la bacu’ francez, nu al nostru – ceea ce demonstrează cît se poate de clar că domnii Goe ai lor nu sînt mai breji decît ai noştri şi reciproca.
