M-a sunat deunăzi colegul și amicul meu de la Psihologie, profesorul Simbru Nostalgian, cunoscut psihoterapeut al urbei noastre. Avea glasul unui om sfîrșit. Mi-a spus că ar vrea să mă vadă neîntîrziat într-un loc mai retras și mai liniștit. Ce loc mai retras și mai liniștit (adaug: de o discreție absolută chiar!) s-ar putea găsi în Universitate decît Catedra de Engleză, unde îmi duc veacul de aproape trei decenii? L am chemat așadar acolo. A venit cu o figură descompusă, emaciată. Părea, într adevăr, să sufere intens. „Bătrîne“, și-a început el explicația, „am niște vise nocturne teribile, nu mai pot. Am dezvoltat (cu siguranță, de la interacțiunile mele cu diverși pacienți nevropați!) o maladie psihică manifestată prin cumplite coșmaruri recurente. Am nevoie de ajutor, dar nici nu mă gîndesc să apelez la colegii mei de breaslă. Le știu toate figurile. Nu mă pot surprinde cu nimic și, în plus, nu-mi vine să le transmit mesajul fragilizării mele emoționale. S-ar repezi ca hultanii la clienții cabinetului meu și mi i-ar fura. M-ar arunca pe drumuri fără nici o remușcare. Tu, pe de altă parte, deși din alt domeniu (lucru bun pînă la urmă, judecînd din unghiul riscului menționat!), ai o mare calitate: analizezi lumea profesorală într-o manieră exemplară. Pari singurul ins de aici calificat să înțelegi bizara ființă universitară! Homo academicus este șoarecele tău de laborator. Tu îi pricepi făptura și deții ca atare mijloacele de a-i remedia stricăciunile. Sînt un hamster alb stricat, prietene. Repară-mă!“
Atunci am realizat că Simbru aparținea unui complot pus la cale, pesemne, de colegii mei sătui de multitudinea portretelor academice – cum să le zic? – „mentalitar-comportamentale“, creionate de mine lor, de a lungul anilor, în presă. Doreau să mi-o plătească, luîndu-mă în balon. Am hotărît să parez inteligent, intrînd în joc prin intermediul unei gestici ironice. M-am grăbit să aranjez două scaune față în față și l-am rugat pe Nostalgian să se așeze pe unul dintre ele și să ridice picioarele pe celălalt. Așa se putea măcar simula relaxarea bolnavului pe canapeaua freudiană. Apoi, teatral, am mimat că-mi pun niște ochelari invizibili la ochi (nu port încă!) și că deschid un carnețel fictiv de notițe. Cu aer sobru, de psihiatru tradițional. Spre surprinderea mea, amicul Simbru nu a fost tulburat în vreun fel. Dimpotrivă, și-a urcat, cuminte, picioarele pe „canapeaua“ improvizată și m-a privit cu multă speranță, așteptînd întrebările. Se dovedea bun, trebuia să admit. Tare pe poziția joculară la rîndu-mi, l-am abordat cu „dumneavoastră“. „Relatați-mi, vă rog“, am declamat gnomic, „cum a debutat totul!“ Extrem de serios, spre deruta mea crescîndă, profesorul a început să povestească: „De vreo două luni, visez lucruri înfricoșătoare, legate de o colegă de disciplină (Psihoterapie modernă, n.m.!), Minerva Momiță. Mai întîi, am visat că a murit. Absolut inexplicabil – doamna Momiță este tînără, sănătoasă și frumoasă. Oh, nu vreau să-mi amintesc! Minerva era goală în sicriu…“
Simbru s-a oprit, cu mină plîngăcioasă, pentru a respira adînc. Nu mă ducea însă el pe mine! („Goală în sicriu, ai?“, am gîndit. „Haide, amice, mă lași?“) Totuși, „pacientul“ nu părea să renunțe la șaradă. După cîteva secunde de meditație întunecată, continuă: „Deși era o înmormîntare, toți ceilalți colegi psihologi se distrau de mama focului, făcînd comentarii obscene în jurul coșciugului. Doar eu mă rușinam teribil și nu îndrăzneam să privesc… Ulterior, visul s-a repetat într-o formulă diferită. Mă aflam în cabinet, împreună cu partenerul meu de psihoterapie, profesorul Magdalen Sanitaru. Deodată intră în birou, zîmbind, fantoma Minervei Momiță. Parcă știam amîndoi că ea murise, iar spectrul cu care eram acum confruntați nu putea să fie decît strigoiul ei. Problema e că, în vreme ce eu o vedeam tînără, frumoasă și zîmbitoare, el, Magdalen, după cum mărturisea, o vedea bătrînă, urîtă și acră. Oribil! Cu atît mai mult cu cît Minerva nu vorbea. Stătea numai acolo și se holba la noi… Peste cinci zile am visat-o cu cap de cal. O aluzie, din nou, la moarte. Doamna Momiță trebuia să se reîncarneze și, avînd karma proastă, urma să devină iapă. Îngrozitor!…“ Am decis să închei abrupt penibila scenetă: „Uitați cum stă chestiunea! Părerea mea profesional-autorizată este că avem aici un caz clasic de transfer oedipal între moarte și sex. V-ați pierdut recent mama (cunoșteam acest detaliu, n.m.!) și vă atrage, chiar dacă nu știți, colega Momiță. Ați unit cele două obsesii…“
„Dumnezeule!“, a strigat nebunește Nostalgian, amuțindu-mă. „Asta era: Minerva Momiță este mama, iar eu o iubesc! Trebuie să-i spun!“ S-a ridicat de pe „canapea“ și a zbughit-o afară, urlînd ca un apucat: „M-am vindecat!“ Complet tembelizat de situație, mi-am dat jos „ochelarii“ și i-am „aruncat“ pe birou. „Am închis“, amețit, „carnețelul de notițe“ și am privit năuc în jurul meu după diploma înrămată de pe perete…
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
