Cafeaua fără cofeină se face de peste o sută de ani. De vreo sută de ani s-a inventat și berea fără alcool. Țigările fără nicotină sînt ceva deja obișnuit în toată lumea, iar înlocuitoarea zahărului, zaharina, datează chiar de mai multă vreme decît cafeaua fără cofeină sau berea fără alcool. Producția de pîine sau paste făinoase fără gluten a explodat literalmente în ultimul deceniu. De curînd, la noi se poate găsi și lapte fără lactoză. Știu că unii probabil și-ar dori plătică și caras fără oase. Astea încă nu există.

Trebuie să recunoaștem că aproape fiecare asemenea invenție e o binecuvîntare pentru cîte un anume segment din populația globului. Fără descoperirea că suferă de intoleranță la gluten, Novak Djokovici, de exemplu, n ar mai fi ajuns probabil campionul care este astăzi. Și fără campania publicitară din jurul acestei probleme poate că nu s ar fi dezvoltat producția pe scară largă a făinoaselor fără gluten de care beneficiază astăzi foarte multe persoane. Dacă e să extindem fenomenul produselor din care se scoate tocmai esența lor, ajungem la mașinile fără benzină sau fără șofer, la trotinetele la care nu mai trebuie să dai din picioare sau, de ce nu, chiar la copiii făcuți fără contact sexual între părinți. Parafrazînd o vorbă din Twin Peaks, nimic nu mai e ce pare a fi. Sau cum ar putea spune Creangă: copilul nu se mai joacă, iapa nu mai trage și nici popa nu mai citește.

Însă atîta vreme cît lucrurile amintite se fac în scopuri benefice oamenilor, n-are ce să ne supere, chiar dacă uneori fenomenele astea se transformă în adevărate mode și chiar dacă unele descoperiri tind să capete mai mulți adepți decît cei cărora le sînt destinate. De exemplu, dacă n-ai intoleranță la lactoză sau la gluten, nu te ajută cu nimic să bei lapte fără lactoză sau să mănînci pîine fără gluten. Însă citind povestea lui Djokovici, foarte mulți oameni au început să creadă că și ei au intoleranță la gluten, deși nu era cazul. Există industrii și campanii publicitare care știu cînd să apese pe accelerație și să lanseze trend-uri importante. Și asta e ceva normal. Așa progresează lumea și, în fond, fiecare are gradul lui de sensibilitate la manipulări de un fel sau altul și acceptă să plătească mai mult sau mai puțin pentru a-și satisface dorințele și credințele.

În fine, cerînd eu o bere în Norvegia, la barul unui vapor, mi s-a dat bere fără alcool. I-am tras atenția barmanului că voiam o bere normală și mi-a spus că normală la ei e cea fără alcool și că trebuia să cer una cu alcool, dacă asta doream. Ca să mi-o schimbe mi-a cerut alți bani (echivalentul a vreo 13 euro). Am înghițit în sec. Dar de la același barman am aflat atunci că există și vin fără alcool. Mintea mea s-a oprit brusc în fața acestei idei: vin fără alcool. Aici am simțit o limită. Nu pot să zic neapărat că e o exagerare, că doar și asta tot o invenție omenească e, nu-i otravă și poate că o și sluji la ceva. Dar ideea mi-a tulburat niște repere fundamentale. Și chiar n-am vrut să aflu cum e. E o băutură, OK, dar de ce să-i mai zici vin? N-am putut să nu mă amuz, gîndindu-mă să întreb un preot (ortodox de al nostru, eventual) dacă poate împărtași pe cineva cu vin fără alcool.

Și poate că aș fi acceptat și ideea asta a vinului fără alcool dacă nu mi s-ar fi părut că simbolizează o tendință de a goli toate lucrurile (sau cuvintele) de esența lor obișnuită, clasică. O cale prin care lumea ar putea deveni de nerecunoscut. Fiindcă pe aceeași linie m-aș aștepta să se inventeze carne fără proteine, mămăligă fără mălai (că sare fără sodiu există deja), roți pătrate și apă de băut fără hidrogen (ca să nu ia foc). Dacă mă gîndesc bine, unele lucruri din astea au fost înfăptuite pe vremea comunismului, cînd cafeaua se chema „nechezol“ și nu conținea cafea, cînd apei calde de la robinet și din calorifere îi lipsea tocmai căldura, cînd berea nu făcea spumă (deși avea alcool), cînd chibriturile n-aveau fosfor și cînd democrația însemna supunerea întregului popor. Poate că tocmai asemenea amintiri mă fac uneori să fiu rezervat în fața lucrurilor golite de conținutul sau de sensul lor obișnuit. De fapt, nu pot să uit nici că vinificatorii comuniști reușeau să scoată din vin orice urmă de strugure. Dar lor nu le-a trecut vreodată prin cap să-i evapore și alcoolul.