Colegul meu de la Etimologie, Dodel Flambă, este cel mai simpatizat om din Universitate. Vorbim despre o performanță singulară. În mediul academic, nu trebuie să insist, concurența acerbă îl transformă pe fiecare în inamicul feroce al fiecăruia. Rămîne de aceea uimitor cum un ins poate reuși aici să nu-și strice niciodată imaginea de bonom, fiind apreciat de exponenții tuturor generațiilor de universitari. Am mers recent la o cafea cu el și, știind că nu s-ar supăra, l-am întrebat care a fost cheia succesului său. A zîmbit și mi-a spus: „Mă miră și pe mine, îți zic drept, modul în care cuceresc imediat indivizii din jur. Situația persistă încă din copilărie, nu reprezintă o achiziție a maturității. Autoanalizîndu-mă, am ajuns la concluzia că la mijloc s-ar afla un paradox. Comit mereu gafe, sînt maestrul absolut al confuziilor, am vocație incontestabilă de încurcă-lume! Totuși, invers decît ceilalți gafeuri – care, de regulă, eșuează în izolare socială și antipatie colectivă –, eu m-am bucurat de simpatie, culmea, tocmai prin boacănele pe care le-am cauzat. Am amintiri, din copilăria mea ceaușistă, despre asemenea bizarerii. Maică-mea a fost profesoară de chimie la un liceu industrial. O auzeam periodic vorbind acasă, cu teamă, despre brigăzile ministeriale ordonate de șefii și tovarășii ăia babani. Habar n-aveam pe atunci că brigada ministerială însemna o echipă de inspectori, de profil, de la Învățămînt. N-aveam idee nici cine erau babanii din spatele lor. Odată, mama m-a luat cu ea la școală. Încheia medii în cancelarie și m-a lăsat să mă joc în curtea liceului. Deodată, a răsărit lîngă mine unul cu mutră de căpcăun. S-a răstit de-am înghețat: Cine ești tu, bă? Mai mult mort decît viu, am făcut niște asociații în minte și am explicat: Tovarășu’ Șef Baban și domnu’ Brigadă, sînt fiul lu’ tovarășa și lu’ doamna profesoară Flambă. Ipochimenul a izbucnit în rîs nebunește. M-a întrebat dacă nu cumva m-am scăpat pe mine și m-a dus de mînă la cancelarie. Era tovarășul director, un șacal el însuși, dar care, de atunci, s-a purtat frumos cu maică-mea, întrebînd-o des, cu drag, cum o mai ducea puțifer, adică eu. Așa mi-am petrecut copilăria și adolescența. Din gafă pozitivă în gafă pozitivă. Dintr-un triumf în altul. Eroic.“

Dodel a surîs cu nostalgie. Apoi a continuat: „În anii crizei alimentare, cînd totul era raționalizat, le ziceam vînzătoarelor, poposind finalmente în fața lor, după așteptatul la o coadă gigantică: Juma’ de kil de ulei, doamnă doctor! Bineînțeles că numai juma’ kil de om se dădea oricum (de asta mă și puneau ai mei la rînd cu dînșii), dar faptul că eu, copilașul ingenuu, văzînd halatul alb, credeam că mă aflu dinaintea unui medic o înduioșa într-atît pe femeie, încît îmi mai strecura o sticlă în plasă, în urletele ultragiate ale celor din urma noastră. Devenisem un soi de iarbă a fiarelor comuniste. Părinții mă tîrau peste tot și mă puneau în flancul întîi al oricărui tip de confruntare, de parcă aș fi fost un talisman prețios. Nici matur nu am încetat să gafez – cum să mă exprim? – glorios. Cînd am intrat preparator la Universitate, ultima semnătură pe cartea de muncă am obținut-o de la prorectorița cu personalul, o bestie neîmblînzită, după cum fusesem avertizat. Ciocănesc la ușa biroului ei, bag capul și precizez timid: Pe doamna prorector Gina Lollobrigida o caut, vă rog. Persoana din încăpere, un satrap feminin, s-a înveselit brusc, m-a invitat să iau loc și m-a tratat excelent. Am fost favorizat de ea ani îndelungați după episod. Am aflat ulterior că, în realitate, o chema Nina Conopida… Ce să-ți mai povestesc? Am primit, la un moment dat, prin 1995, o invitație în Anglia, de la un prieten. Erau ani dificili, cînd o viză în Regatul Unit se obținea greu. Emigrat el însuși, amicul nu mi-a putut trimite chiar toate documentele justificatoare. M-am programat totuși la ambasadă. Am intrat în sala de servicii consulare cu un val de pești și prostituate autohtone pe lîngă mine. Cînd m-a strigat englezul la ghișeu, m-am apropiat și l-am salutat jovial: How do you do, Your Excellency, Mr. Ambassador? Funcționarul m-a privit derutat. S-a uitat sumar prin acte și mi a lipit iute viza în pașaport. Am plecat fericit, studiat îndeaproape, cu invidie, de cohortele de infractori, bulucite pe la celelalte ghișee. De unde era să știu eu, la vremea respectivă, că un amărît de consul aprobă viza și nu ambasadorul? La fel am ținut-o și cu colegii din Universitate. Dinspre o confuzie către alta. În loc să se supere, toți păreau să fie încîntați de aiurelile pe care le emiteam.“

Am dat din cap lămurit. „Apropo“, a tresărit Dodel, „felicitări! Am auzit că ai cîștigat Premiul Pulitzer!“ Mi s-au învîrtit ochii în cap. Mi-am amintit însă că, pe 1 aprilie, cîțiva colegi de generație mi-au făcut o farsă, scriind pe site-ul facultății că aș fi primit Premiul Decrețel pentru publicistică. Am zîmbit afectuos. Cum să nu-l iubești pe omul ăsta? 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Legendă foto: Gina Lollobrigida, wikimedia commons