Civilizația a apărut în preistorie, zicea un arheolog, din nevoia omului de a se organiza suficient ca să rezolve problema munților de gunoaie. N-o fi chiar așa, dar e probabil adevărat că nici una dintre societățile umane din trecut nu ne zîmbește azi dintr-o poză de profil photoshopată, ci tocmai din aceste gunoaie. Cam tot ce au folosit vreodată oamenii ajunge pînă la urmă într-o groapă pentru deșeuri, iar deșeurile nu le ia nimeni cu sine cînd fuge din calea unei invazii, după cum nu le iau nici invadatorii la prefirat. Putem oricînd conta pe ele ca pe sursa principală de informații despre civilizațiile vechi – o sursă cu subtilitățile ei, totuși.

Din 1973, timp de mai mult de douăzeci de ani, arheologii de la University of Arizona, din Tucson, au condus o cercetare numită the Garbage Project, procesînd zeci de mii de eșantioane prelevate din gunoiul aruncat de gospodăriile americane, desigur anonimizat și fără să discute nici un obiect cît de cît personal. Am recitit săptămîna asta publicațiile proiectului, care a făcut o muncă de pionierat în domeniul studiului sistematic al gunoiului (fr. rudologie, eng. garbology).

Unele dintre observații sînt previzibile: de pildă, sîntem, teoretic, mult mai puțin activi în week-end, dar atunci producem cel mai mult gunoi. În cartierele sărace se consumă produse mai scumpe – mai exact, produse în variantele lor cele mai neconvenabile financiar, cum ar fi detergentul în pungi de 250 g. S-a mai constatat că una e ce zic oamenii în chestionare anonime cînd sînt întrebați cam cît alcool consumă în medie, și cu totul altceva sticlele și dozele din gunoiul lor. De asemenea: cu cît li se pun la dispoziție tomberoane mai mari, cu atît oamenii produc mai mult gunoi. Un exemplu mai interesant: în vremurile în care un produs devine mai rar pe piață și se scumpește, el este mult mai ușor risipit – lucru confirmat, la distanță de cîțiva ani, atît în cazul unei crize de carne de vită, cît și în timpul unei crize a zahărului, cînd prețurile se dublaseră, dar cantitățile de produs aruncate la gunoi erau de trei ori mai mari decît în vremuri obișnuite.

O altă direcție de cercetare academică a Garbage Project a fost investigarea marilor gropi de gunoi – cele mai mari monumente, ca volum, produse de societățile umane moderne. Monografia clasică publicată de W. Rathje în 1992, Rubbish! – The Archaeology of Garbage, o să vă amintească de paginile sclipitoare și triste și pe alocuri de un suprarealism nostalgic dedicate gropilor de gunoi urbane de scriitori ca Tournier în Meteorii sau DeLillo în Underworld.

În Lumea Nouă, poate primele ob­ser­vații arheologice în gunoiul modern au fost făcute în Minnesota, unde un arheolog cunoscut, obsedat de logica stratigrafică, studia artefactele care ar putea data straturile de resturi menajere și nu numai (foarte nedumerit de anumite fragmente de tablă de fier, omul a aflat de la soacra lui că erau, în vremuri nu îndepăratate, o piesă esențială a corsetului).

Una dintre observațiile cele mai remarcabile ale echipei lui Rathje (cu care au lucrat și alți arheologi cunoscuți, ca Michael Schiffer) este că gropile de gunoi dezvoltă un microclimat special, din cauza căruia biodegradarea este mai lentă decît se crede. În diverse eșantioane de gunoi vechi de vreo 40 de ani extrase din landfills americane, jumătate (ca volum) o reprezenta încă materia organică – un hot dog întreg, iarbă cosită, pagini din cărți de colorat. Hîrtia pare să fie marea problemă – ea mai degrabă se mumifică decît se descompune.

Săpăturile din 1884 într-o groapă de gunoi din Roma republicană, de pe colina Esquilin, au fost luate ca demonstrînd un fenomen similar – raportul arheologic consemnează un miros insuportabil, din cauza căruia era nevoie să se dea pauze dese muncitorilor (oricît ar fi ei de obișnuiți, notează atunci directorul italian). În marea majoritate a cazurilor, gunoiul antic nu mai miroase – sînt doar cîteva orașe vechi, și Roma ar fi primul pe listă, unde să se fi putut crea gropi de gunoi atît de mari încît producția de metan în interior să continue și mulți ani după abandonarea lor. Două mii de ani mi se pare, ce-i drept, cam mult, dar ne sutor ultra crepidam, în traducere: să nu-și dea poetul cu părerea despre metan.

Acum, bineînțeles că nu tot gunoiul produs de o societate ajunge în gropi de gunoi (doar 70% din el, în SUA anilor ’90) – o parte este reciclat sau refolosit. Societățile antice foloseau anumite tipuri de gunoi – de pildă, cioburile sau cochiliile de scoici pentru pavat, nivelat sau ca umplutură între paramentele unui zid. La Troia (ca în multe alte locuri), cînd o podea de lut are prea mult gunoi încastrat în ea, se toarnă pur și simplu un strat subțire de lut curat pe deasupra și totul este dintr-o dată OK, proaspăt și parfumat. Operațiunea se repeta de atîtea ori pînă trebuia înălțată iar ușa. În ansamblu, tocmai din cauza gunoiului și a molozului, nivelul de locuire se ridică în cetățile vechi cu un metru sau doi pe secol.

Pour la bonne bouche, o vorbă și despre scutecele de unică folosință. Ai crede că ele sînt unul dintre principalii responsabili de umplerea gropilor de gunoi. Cercetările din Garbage Project arată că acest fascinant artefact compozit reprezintă în majoritatea probelor sub 1% din conținutul gropilor (atît ca masă, cît și ca volum). Ca să folosesc terminologia homerică, pericolul nu e în pempărși.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: wikimedia commons