Revin la vremurile cînd fiecare naţie europeană îşi avea moneda ei proprie. Vorbeam despre francii francezi cu bancnote mari şi flamboaiante şi cu centime mici şi zornăitoare. Spre deosebire de ei, schillingii austrieci şi micuţii lor groschen erau nişte bani mai discreţi, tot aşa cum discret a fost la început şi negustorul arab din faţa unei tarabe de tras la tir, din parcul Prater. M-a văzut că mă uit spre puştile lui şi mi-a făcut cu ochiul. Mi-a arătat afişul pe care scria că, dacă nimereşti nu ştiu ce ţintă mai specială, vei primi în dar un ursuleţ de pluş. Nu ursuleţul mă tenta pe mine, ci cocoşul puştii şi mai ales cocoşul din mine care voia să demonstreze ce bine ştie să tragă la ţintă. Am pus, aşadar, mîna pe armă şi am ţintit ceva mic. Cred că n-am nimerit, iar arabul s-a pregătit să-mi încarce din nou puşca. Am tras iar şi tot n-am nimerit. Am vrut atunci să mă uit la puşcă, să văd dacă nu cumva e vreun reglaj, dar arabul mi-a smuls-o din nou din mînă şi mi-a încărcat-o. Scena s-a repetat de vreo cîteva ori, timp în care n-am apucat nici măcar să aflu cît costa un foc.  

Am tras de vreo 15 ori cu o lipsă de eficienţă de-a dreptul frustrantă. În cele din urmă, tot mai suspicios şi observînd şi privirile îngrijorate ale prietenilor, m-am oprit, în ciuda insistenţelor enervante ale arabului de a mai continua. Cînd s-a convins definitiv că nu mai are succes,  mi-a arătat un mic contor al puştii, pe care nu-l văzusem pînă atunci. Indica optzeci şi ceva de focuri. „Păi, n-am tras atîtea“ am ripostat eu. El însă deja apăsa tastele unui calculator de buzunar şi-mi arăta rezultatul: vreo trei sute de schillingi. Nu eram încă obişnuiţi cu banii lor, dar ne-am dat seama că e peste măsură de mult (cca 40 de dolari, în banii de astăzi). A început o tîrguială în mai multe limbi, noi încercînd să-i explicăm că nu resetase contorul şi că n-are nici preţul afişat la vedere, el pronunţînd tot mai agresiv cuvîntul polizei. Ca din pămînt, a apărut şi un fel de inspector, interesat de cauza divergenţei. Atunci, gazda noastră vieneză, un român stabilit acolo de mulţi ani, a pus pe tejghea o bancnotă de o sută de schillingi şi ne-a îndemnat s-o întindem, ceea ce am şi făcut. Arabul s-a luat, însă, după noi. L-a abordat pe însoţitorul nostru, întrebîndu-l în nemţeşte din ce ţară e. „România“ – a răspuns acesta din mers. Atunci, arabul s-a dat vreo cîţiva paşi înapoi îngîndurat, socotind ceva în mintea lui întunecată. Deodată s-a luminat, a întins din nou pasul să ne ajungă din urmă, şi cînd a prins privirea însoţitorului nostru i-a zis: „F...-ţi  pu...a“. Erau probabil singurele cuvinte pe care le ştia în română. Am fost foarte miraţi că în parcul atît de faimos al unui oraş civilizat poţi păţi aşa ceva. Era pe vremea cînd în mintea noastră Occidentul era echivalent cu perfecţiunea paradisiacă. Ulterior am aflat că o mai păţiseră şi alţii. Mi-au rămas în minte cele două bancnote de 50 de schillingi aruncate pe tejghea, ca metodă de a scăpa dintr-o încurcătură. 

Unele dintre primele bancnote străine cu care am avut de-a face după 1990 au fost drahmele greceşti, cu ai lor leptoni. Mult timp ne-a trebuit pînă am învăţat să facem transformările din drahme în dolari, şi invers. Aveam în portofel dolari şi îi schimbam cu ţîrîita, de frică să nu ne păcălim. Mi-amintesc cum, la un moment dat, am văzut un curs de schimb foarte bun, afişat în geamul unei bănci şi m-am repezit să schimb acolo o sumă mai mare. Văzînd că nu vorbesc greceşte, un funcţionar mi-a oferit un curs mult mai prost, în vreme ce un altul umbla să modifice afişul din vitrină. M-am supărat şi n-am mai schimbat nimic. Am priceput încă o dată că în Grecia se negociază orice. 

Într-un mic magazin alimentar am vrut să cumpărăm nişte struguri. Un kilogram costa vreo 300 de drahme. Vînzătorul ne-a întrebat de unde sîntem şi s-a bucurat să audă că din România. Avea un nepot care făcea medicină la Cluj. Ne-a spus, mie şi soţiei mele, că semănăm între noi şi că trebuie să fim fraţi. „Nu, nu sîntem fraţi“, am ripostat noi. El totuşi insista, arătîndu-ne pe rînd cu degetul: „brother and sister“. Mi-am amintit de incestuoasa lor mitologie. Ne-a zis în cele din urmă că ar fi mai bine să recunoaştem ceea ce el pretindea că ghicise. Pentru asta se oferea să ne dea strugurii la jumătate de preţ. Ni s-a părut o afacere destul de bună, aşa că, în cele din urmă, eu şi soţia mea am recunoscut că am fi fraţi. Ca Zeus şi Hera. Asta l-a înveselit nespus pe vînzător.