În copilărie am bătut cu ai mei aproape toate potecile din Bucegi. Deși aproape de fiecare dată mă confruntam cu un oarecare disconfort, provocat nu doar de efort, ci și de condițiile mizerabile din cabane, eram bucuros de cîte ori porneam într-o nouă excursie. Împreună cu ei, respectam cu sfințenie toate marcajele și potecile, nu ne aventuram niciodată inutil sau periculos pe alte trasee decît cele marcate, nu porneam la drumuri grele dacă vremea era proastă și nu prea riscam drumeții iarna. Părinții îmi transmiteau o filozofie a moderației și a bunului-simț, în ideea că muntele, cum se știe, îi poate pedepsi pe cei nesăbuiți.

Înțelegeam pe deplin lucrurile astea. Pe de altă parte însă, auzeam mereu povești despre traseele nemarcate, despre acele văi abrupte la care nu era totuși nevoie chiar de coardă și pitoane. Valea Albă ori mirobolanta Vale a Gălbenelelor, despre care foarte multă lume vorbea pe atunci, deveniseră în mintea mea un fel de fruct oprit și mult dorit. Tare mult mă tenta să mă aventurez pe un asemenea traseu, dar bineînțeles că fără un ghid nu aveam cum. Așa se face că într-o vară, cînd un bun prieten din Cîmpina mi-a spus că nea Traian, un unchi mai îndepărtat al lui, mare montaniard și chiar alpinist, voia să adune o echipă de tineri iubitori de munte și să-i ducă pe valea lui Zangur, am sărit în sus. Zangur era un nume ciudat, nu-l mai auzisem pînă atunci, dar verificînd în cartea lui Walter Kargel Trasee alpine în Carpați, am descoperit că exista acolo, marcat cu gradul 1B. Eram de-a dreptul entuziasmat. Urma să mergem cu un om foarte experimentat (nea Traian avea vreo 70 de ani) pe un traseu din categoria celor visate. Țin minte că excursia, care trebuia să dureze de dimineață pînă seara, s-a tot amînat de la o săptămînă la alta din diverse motive, ba vremea, ba cineva nu putea să meargă, ba nea Traian avea nu știu ce treabă. Pe cît de nerăbdător eram să merg, pe atît de neîncrezător devenisem că acest lucru se va mai întîmpla.

În sfîrșit, a venit totuși ziua mult aș-teptată. Dis-de-dimineață, în stația autobuzului care mergea la gară, ne-am adunat vreo opt-nouă adolescenți între 13 și 16 ani, băieți și fete, o echipă veselă și pestriță, sub comanda lui nea Traian. Era un om slab și vînos, așa cum te-ai și aștepta să fie un alpinist, emanînd un spirit blînd protector, dar bine acoperit de un soi de fermitate pedagogică. Pînă să ajungem la Bușteni ne am dat seama că așteaptă de la noi o disciplină de fier. Gîndindu-mă retrospectiv, înțeleg că era puțin apăsat de răspunderea de a duce pe munte așa un grup mare de tineri fragezi și posibil cam zurbagii. Ne-a povestit că pe valea lui Zangur nu e bine să mergi cînd plouă. Știa asta dintr-o experiență teribilă prin care trecuseră el și soția lui. I-a prins o ploaie puternică tocmai în mijlocul urcușului pe acea vale care arată și se comportă ca un jgheab. Dintr-odată s-au trezit că toată apa le venea în cap sub forma unui torent. Cum acolo nu te puteai abate nicicum, din motive de pereți abrupți sau prăpăstii, și nici de întors nu putea fi vorba la o asemenea pantă, au fost nevoiți să înfrunte torentul pînă sus, la Portița Caraimanului.

Tot povestind, trenul a ajuns la Bușteni, iar noi am pornit-o pe drumurile și apoi pe potecile dinspre munte. Nea Traian ne-a ordonat într-un șir indian, punîndu-mă pe mine la urmă. Încetul cu încetul, am constatat că ne înscriam pe traseul care urcă la cabana Caraiman, pe Jepi, adică pe sub telecabina care atunci abia se construise. Nu înțelegeam cum puteam ieși de acolo spre valea lui Zangur pe care bine o văzusem pe hartă. Mi-am zis însă că o fi știind mai bine nea Traian și nu mi-am mai bătut capul cu asta. Din mers, el continua să ne dea tot felul de sfaturi despre cum să facem un pas după altul, fără să ne risipim energia, să nu țopăim etc. La un moment dat, prietenul meu s-a aplecat de pe potecă, să rupă o floare de pe marginea unei prăpăstii. Nea Traian l-a văzut și apucîndu-l brusc de mînă, nici una, nici două, i-a tras o palmă grozavă peste față. Am încremenit cu toții. Era clar că voia să ne dea tuturor un exemplu, o lecție de responsabilitate pe un asemenea drum. Nu tolera genul acela de abateri, potențial periculoase.

Cu timpul, a devenit cît se poate de clar că traseul nostru urma drumul marcat cu o cruce albastră, adică drumul obișnuit, pe Jepi, spre cabana Caraiman. Eu, cel puțin, îl făcusem de nenumărate ori. La un popas, am zis timid ceva de genul „Nea Traian, dar asta nu-i valea lui Zangur“. „Valea lui Zangur?“, a întrebat el dus pe gînduri, de parcă nici vorbă n-ar fi fost de așa ceva. O fată a îndrăznit să zică și ea că noi credeam că pe acolo vom merge. Nea Traian ne-a spus atunci, pe un ton împăciuitor, dar ferm, că deocamdată ne aflam pe un drum destul de periculos, după cum se vedea, dar turistic și nu chiar de alpinism, ca „să vedem cum stăm“. Era așadar un fel de antrenament sau de avanpremieră. Am fost foarte dezamăgit. Fusesem dus cu zăhărelul. Nea Traian n-avusese curajul să meargă cu noi pe acel traseu. De fapt, probabil că nici un om cu scaun la cap n-ar fi făcut așa ceva. Ne rămăsese speranța că, observînd el totuși că ne pretam bine la drum, data următoare ne-ar fi putut duce chiar pe valea lui Zangur.

În ziua aceea a continuat să ne dea tot felul de sfaturi. La întoarcere, cînd eram deja foarte încordați și obosiți, ne-a demonstrat efectele miraculoase pe care le poate avea introducerea picioarelor desculțe într-un pîrîu rece de munte. Am constatat cu toții că „procedura“ asta parcă-ți ia cu mîna toate durerile și oboseala. Era o mică lecție interesantă, pe care am ținut-o minte. Pe valea lui Zangur n-am mai ajuns niciodată. Asta a fost lecția mai importantă.

Foto: wikimedia commons