În astfel de cazuri, vina comună a celor surprinşi într-o astfel de postură ingrată este că au tăcut pînă acum. Carol Sebastian, Mona Muscă sau Günther Grass, cu toate diferenţele dintre ei (nu foarte mari, din perspectiva preţuirii de care s-a bucurat fiecare) şi cu toate diferenţele între Securitate şi SS (nici ele foarte mari, la drept vorbind), sînt apropiaţi de acest mic detaliu: nu faptul în sine este stupefiant, ci că niciodată pînă acum nu au găsit un prilej pentru o despovărătoare mărturisire. Rămînem la cazul românesc al Securităţii. Şi aici, cum deschizi paragraful, te loveşti de cea mai mare şmecherie ce-a putut parazita discursul autohton pe această temă, după ’90: disjuncţia între Securitate şi poliţia politică, ultima văzută (interesat) ca fiind numai o parte a Securităţii, cea care fie smulgea unghii, bătea la tălpi sau bărbierea cu unghiera, fie fila persoane, deschidea plicuri sau asculta telefoane. Extragerea, din încăpătorul şifonier al Securităţii, a unui raft şi botezarea lui poliţie politică a fost făcută tocmai pentru a inocenta celelalte sertare ale malaxorului. Precum diabolizarea Ceauşeştilor, de care vorbeam săptămîna trecută, i-a spălat de păcate repede, atunci, în 1990, pe cei care lucraseră cu ei şi pentru ei, la fel diabolizarea poliţiei politice şi penalizarea ei formală erau menite a da de înţeles că, în rest, instituţia Securităţii era una OK. Într-o ţară în care (ca în tot Estul comunist) cele mai de preţ informaţii erau cele furate de la alţii (şi nu cele ce-ar fi putut fi furate de alţii), în care cele mai bune utilaje din industrie erau rezultatul spionajului tehnologic operat în Occident, iar cele mai bune produse de pe piaţă erau tocmai cele "refuzate la export", ne-am trezit după 1990 cu o Securitate care, toată - cu excepţia minionă a unor bătăuşi anonimi -, păzise "secrete de stat", "se opusese" sovieticilor sau combătuse "revizionismul maghiar". Mai simplu spus, Securitatea lui Ceauşescu avea pasămite - potrivit acestei mitologeme - trei mari sarcini: să apere Gerovitalul şi alte reţete româneşti de succes; să împiedice URSS să se lăţească spre Vest; să împiedice Ungaria să se lungească la Est. Cine vrea să creadă încă în aceste baliverne, e liber s-o facă. Dar greşeşte pentru că realitatea era pe dos: existau şi securişti care apărau Gerovitalul, pîndeau rezidenţii KGB sau revizioniştii maghiari, dar ei, în cuprinsul malaxorului numit Securitate, erau minoritatea. Restul Securităţii nu făcea, ci era poliţie politică, prin simplul fapt că ne păzea pe noi de noi înşine. Au foştii informatori un al şaselea simţ? Potrivit estimărilor istorice celor mai decente, în decembrie ’89 Securitatea română avea cca 400 de mii de informatori. O ţară de 23 de milioane era controlată, manipulată, enervată, calmată, timorată sau distrată (prin bancurile pe care, în bună parte, tot Securitatea le punea şi le întreţinea în circulaţie) de o reţea de pînă într-o jumătate de milion de indivizi. Nota bene: Securitatea anilor ’80 avea mai mulţi informatori decît Securitatea anilor ’50. Motivul, simplu: faţă de zbirii lui Gheorghiu-Dej, care mai întîi au umplut puşcăriile şi abia apoi, tîrziu, au verificat care de ce e vinovat, zbirii lui Ceauşescu au înţeles că, dacă reţeaua e puternică, aproape că nu mai e nevoie de puşcării politice. Faţă de Gulagul foarte concret al lui Dej, Gulagul lui Ceauşescu era mai soft - dar mai întins. Puteai merge la mare, puteai spune, cum am zis, bancuri şi rîde la ele, puteai organiza o nuntă sau un botez - dar, la drept vorbind, tot închis în România erai. Gulagul era ţara toată. Iar unul din 55 de români turna. Aceşti informatori nu doar turnau, ei, pe alţii; ei înşişi, la rîndu-le, erau turnaţi de cei asemeni lor. Astea sînt dosarele de reţea de care aflăm azi. Ca să folosim nişte nume alese la întîmplare, Dana dădea informaţii despre Max, Max dădea despre Dana, apoi era întrebat Felix despre amîndoi ş.a.m.d. Am credinţa că, dintre cei care au dosare de urmăriţi, în raport de 7 din 10 sînt prinşi şi într-o reţea de urmăritori. The best is yet to see: Dana, Max sau Felix sînt piese din vîrful icebergului. E foarte probabil ca oameni de cultură, la care nu ne-am fi gîndit, nume de scenă sau feţe de altar, la care nu ne-am fi aşteptat, sau sportivi, la care nici cu gîndul n-am fi ajuns, dintre cei mai buni ai acestei ţări, să fie acolo: prinşi în reţea. În fine, ultima dilemă. Ce anume i-a făcut pe mulţi dintre aceşti ex-informatori/colaboratori să intre în politică şi afaceri după 1990? Era de aşteptat ca politica şi afacerile să dea chip tranziţiei. Noua ţară, postcomunistă, urma să capete chipul celor ce-i furnizau impozitele şi legile. Au fost, oare, împinşi să înfiinţeze şi să populeze noile partide? Li s-a dat doar un semnal şi ei au alergat care-ncotro, alegîndu-şi liber doctrina şi partidul? Au ei un al şaselea simţ cu care se amuşinează unii pe alţii şi percep odori, nouă inaccesibile? Au fost dirijaţi în continuare sau au fost lăsaţi de capul lor? Din păcate, doar unul ca ei ne-ar putea spune. Problema e: ar merita crezut?