Eram într-un orășel din sudul Angliei, care așa cum îi stă bine oricărei localități englezești, oricît de mică, avea o catedrală mare în centru, construită prin secolul al XII-lea, cu un vitraliu extraordinar adăugat în secolul trecut de Marc Chagall. Împreună cu o româncă trăitoare la Londra (o actriță recunoscută), am fost găzduiți vreo două zile de o englezoaică, prietenă cu ea de-o viață. Am admirat căsuța englezoaicei, abia renovată din cîte îmi aduc aminte, și mai ales curticica, foarte mică, dar extrem de cochetă și pusă la punct, ne-am plimbat prin împrejurimi și ne-am bucurat de civilizația bine așezată, contrastantă cu balamucul din România de la vremea aceea (jumătatea anilor ʼ90). Gazda noastră vorbea cursiv românește, în vreme ce prietena ei româncă vorbea și ea foarte bine în engleză. Se tachinau însă adesea, ca două old ladies ce erau, ori de cîte ori uneia îi scăpa, inevitabil, vreo mică greșeală sau vreo pronunție nu tocmai perfectă în limba celeilalte. Replicile lor veneau una după alta, ca într-o bună piesă de teatru.

Într-o zi, englezoaica era foarte aferată și agitată și se tot aranja în fața oglinzii. „Ce tot faci, dragă?”, a întrebat-o românca. „Mă prepar, pentru că vine prințul.” „Ce prinț, dragă, ai înnebunit?” „E chiar prinț adevărat, vine să facă lecții de română cu mine, fiindcă a plecat copil din România și a uitat limba. Acum vrea să călătorească înapoi acolo și se prepară.” Pregătește, dragă, se pregătește, ăsta e cuvîntul pe românește. Dar ce prinț mai e și ăsta? De unde a apărut?” „E dintr-o fostă familie regală română, îl cheamă John Ghika, e general britanic și e nepot de-al scriitoarei Martha Bibescu.” „Măi, să fie!”, s-a mirat actrița. Englezoaica avea și două vecine nostime, descinse parcă din cărțile Agathei Christie. Una dintre ele era venită din Scoția și mi-aduc aminte că ne chinuiam teribil să înțelegem ce spune. Auziseră și ele că vine prințul și, bineînțeles, nu voiau să piardă ocazia să-l vadă, așa că se înființaseră într-un fel de vizită, chiar în preajma orei stabilite pentru lecție, deși nu sînt sigur că fuseseră invitate. Ne-au explicat că în Marea Britanie nu există titlul de prinț decît pentru cîțiva membri ai casei regale, nu și pentru nobili din alte familii aristocrate și că nici una dintre ele nu văzuse vreodată de aproape un prinț.

A sunat la ușă și a fost primit înăuntru. Cel pe care-l așteptau toate cu nerăbdare părea un om obișnuit, de vreo 70 de ani, cu părul rărit deasupra frunții și nu purta nici mantie albă, nici sabie. Avea însă o privire luminoasă, atentă și un abia schițat zîmbet, parcă ușor autoironic. Nu și-a exprimat vreo mirare că găsea acolo atîta lume care-l aștepta. A fost condus în acea grădiniță ca un mic paradis, care, cu toate că nu avea mai mult de 25 de metri pătrați, era plină de flori felurite, cu iederă și alte plante cățărătoare acoperind gardurile înalte, dincolo de care nu se vedea nimic, cu un mini-iaz amenajat într-un colț, împrejmuit cu pietre, în care curgea mereu apă și unde puteai vedea sărind brotăcei.

Ne-am așezat în jurul unei măsuțe de metal albe, toate cucoanele privindu-l cu ochi strălucitori pe prinț. Aproape că au tăbărît pe el cu tot felul de întrebări suprapuse. John Ghika a făcut față cu brio asaltului și am remarcat că printr-un fel de  minune a reușit să le răspundă tuturor plin de răbdare, cu egală politețe și atenție, privindu-le pe fiecare în parte și nepărînd a o ignora în nici un moment pe vreuna din ele. Era ceva imposibil și totuși el putea. În acel moment, strălucirea princiară s-a întrezărit. Le-a explicat, rîzînd, că în Anglia nu folosește niciodată titlul de prinț, fiindcă probabil ar fi ceva neobișnuit printre colegii și prietenii săi. Doamnele nu l-au lăsat pînă nu le-a dat amănunte și despre soția lui. El le-a povestit că, la acea dată pensionară ca și el, ea lucrase pentru Buckingham în așa-numita cameră neagră, o structură secretă cu rol în lupta anticomunistă. Atît de secretă, spunea, încît el însuși, general al armatei britanice, nu avea voie nici măcar s-o ia de la serviciu sau să afle unde era acest serviciu al ei, iar ea nu-i povestise niciodată absolut nimic. Dar ce putea să facă așa de secret acolo, l-au chestionat doamnele, curioase. Ce altceva, a răspuns el zîmbind, decît niște operațiuni criminale, căci numai așa ceva ascunzi cu atîta băgare de seamă. În cele din urmă au conchis împreună că era totuși vorba de niște lucruri bune, dacă nu cumva chiar eroice, atîta vreme cît presupuneau o luptă contra comunismului. După vreun sfert de oră de taclale, cucoanele și noi am înțeles că trebuia totuși să-l lăsăm pe fermecătorul domn să-și înceapă lecția pentru care venise.  

Ulterior am aflat că John Ghika avea și titlul de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic și că fusese comandantul unor detașamente care luptaseră în Orientul Mijlociu. Deși familia sa a fost persecutată de comuniști, care i-au confiscat și proprietățile, ironia sorții a făcut ca în 1978, într-un moment din timpul vizitei lui Nicolae Ceaușescu la Londra, John Ghika să fie obligat să-l întîmpine pe acesta, călare, în calitate de comandant al Gărzilor Irlandeze. Aveam să-l mai revăd pe prințul John Ghika, la scurtă vreme, cînd a venit în România să-și revadă fostele proprietăți unde copilărise, palatul de la Mogoșoaia și cel de la Posada. Era împreună cu soția sa, o doamnă drăguță și elegantă, a cărei privire de oțel nu putea trece însă neobservată.

Din păcate, prințul Ghika a murit în 2003, la numai 75 de ani, dar fiul său, Chris Ghika  – care a moștenit și titlul de prinț – i-a urmat cariera, devenind general în armata britanică și comandant adjunct în cadrul coaliției internaționale care a luptat cu ISIS. Mai recent a participat, ca ofițer în Irish Guard, la funeraliile prințului Philip. Așchia nu sare departe de trunchi.