Ideea unui oraș rezervat pentru infirmi apare în unele din vechile istorii ale lui Alexandru Macedon (Curtius Rufus 5, 5, 5-24, Diodor 17, 69, 2-9 și Iustinus 11, 14, 11-12). Episodul e atît de curios încît a fost considerat de mulți cercetători moderni retorică pură și aruncat la coș. Dar nu e chiar așa.
Descrierea cea mai detaliată este la Curtius Rufus (secolul I d.Hr.). În timp ce Alexandru mărșăluiește spre Persepolis, capitala imperiului ahemenid (azi aproape de Shiraz, în Iran), îi iese înainte un grup de 4.000 de prizonieri greci mutilați de persani. Li se tăiaseră ba o mînă, ba un picior, ba o ureche și fuseseră însemnați cu fierul roșu. Alexandru plînge și le promite ca acum, eliberați, să-i ajute să se întoarcă în Grecia. Numai că ei se întreabă dacă n-ar fi mai bine să întemeieze o așezare în care să trăiască laolaltă chiar acolo. Căci – pe scurt – patria nefericiților e singurătatea, și degeaba te mai întorci acasă, nimeni nu iubește pe cel pe care-l compătimește. Alexandru îi ascultă și renunță la planul de a-i repatria. Le dă bani, ogoare, veșminte, vite, grîu și atît. Nu, bineînțeles că și cîte 3.000 de drahme.
La Diodor (secolul I î.Hr.) e vorba doar de 800 de prizonieri și se precizează că ei se căsătoriseră cu localnice și aveau copii. Argumentul lor cheie pentru a rămîne este că, dacă ar fi repatriați, ar ajunge să trăiască în mici grupuri de paria ai orașelor, tratați cu milă și dispreț. La Iustinus, scena e plasată după distrugerea Persepolisului, nu înainte. Una peste alta, trei din cinci mari istorici antici ai lui Alexandru pomenesc episodul. (La Plutarh el lipsește, deși i-ar fi venit ca o mănușă marelui moralist, și mai lipsește și de la Arrian, pentru care însă adevărata istorie e doar cea militară.) Lista măsurilor generoase ale lui Alexandru de la Curtius Rufus, confirmată de Diodor care adaugă și scutirea de taxe, nu e exclus să se bazeze pe vreun document oficial.
Știm că Alexandru Macedon a avut grijă de veteranii lui răniți, dar să-și schimbe planurile în funcție de dorința colectivă a unui grup de infirmi, exprimată după deliberare, e altceva, ba chiar ceva pentru care nu cred că sînt paralele în istoria antică. Atitudinea asta probabil nu i-o inculcase profesorul lui, Aristotel, cunoscut mai degrabă pentru opțiunile sale de tratament aplicat copiilor cu diformități, care, după el, trebuiau lăsați să moară – nu că asta ar fi scandalizat opinia publică a vremii. Alexandru a gîndit cu inima, deci, chiar dacă trebuie să i fi fost și lui clar că mediatizarea întîlnirii cu grecii torturați de perși putea justifica propagandistic tratamentul oribil pe care l-a aplicat cetății Persepolis după ce a cucerit-o în ianuarie 330.
O informație care apare doar la Diodor pare și ea să fie mai mult decît retorică: aflăm de la el că prizonierii erau buni meșteșugari cărora perșii le lăsaseră doar membrele care erau esențiale în meseria lor. Or, de vreo două secole, perșii foloseau, printre alții, artiști și meșteșugari greci în marile lor proiecte arhitecturale. Din cauza asta, s-a putut spune chiar că datorită influenței grecești reliefurile de la Persepolis rup cu tradiția orientală și că arta ahemenidă a timpului ar fi de fapt o ramură aparte a artei grecești arhaice tîrzii.
E sigur azi că sculptori greci au contribuit la realizarea reliefurilor din complexul marii săli hipostile (apadana) din Persepolis. Acești artiști, probabil ionieni, au lăsat acolo în urma lor, de pildă, un graffito cu două capete bărboase de greci, un cap de leu și un cap de cîine pe un fragment al unei încălțări de piatră a unei statui a lui Darius. Tot ei au făcut, într-o pauză de masă în Orientul barbar, o schiță cu Heracle pe o lespede. (Ambele s-ar data 500-470 î.Hr.) Șapte greci – cu nasuri ajustate local – apar de altfel în basoreliefuri din apadana aducînd tribut, de pildă vase metalice. În foto se văd cei care poartă un fel de cupe mari de înghețată (de obicei interpretate de istoricii de artă drept mari ghemuri de lînă sau poate mici stupi) și cei care par să poarte niște prosoape de plajă împăturite, pătate de înghețată (considerate de obicei ca fiind veșminte grecești).
Pe tăblițe descoperite în săpăturile de la Persepolis sînt înregistrate salariile muncitorilor care au ridicat marea capitală. Printre ei apar și greci, dintre care probabil unii făceau un fel de muncă silnică, cu salarii de mizerie. Prin anii ’60, un francez, J.P. Guépin, a comparat, în trecere, situația acestor prizonieri greci trimiși probabil de Pharnadates la Persepolis cu cea a grecilor eliberați de Alexandru cel Mare aproape un secol și jumătate mai tîrziu, care fuseseră poate mercenari capturați de Artaxerxes III. Cercetarea nu pare să fi făcut progrese de-atunci. Rămînem cu o scenă sui generis a unui dialog între stăpînul unui imperiu și un sindicat al persoanelor cu dizabilități – toți, oameni care muncesc, toți, perfect conștienți de discriminare –, și cu contribuția, cel mai adesea anonimă, a unor meșteșugari și artiști străini la construcțiile dintr o capitală aflată la 3.000 de kilometri distanță. Păcat doar că istoria antică și arheologia sînt chestii așa prăfuite, în care nu mai găsim în ziua de azi teme cu care să rezonăm.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: greci aducînd tribut la Persepolis, pe la 500 î. Hr.,
