Ne-am obişnuit să-l luăm pe Caragiale drept reper al „răului“ românesc. Spunem frecvent: „Ce chestie grotescă, domn’le! Exact ca-n Caragiale.“ Sau: „Nici măcar Caragiale n-ar fi putut inventa o situaţie mai ridicolă ca asta!“ În majoritatea cazurilor, stupoarea noastră pare legitimă. Multe dintre reprezentările răului actual sînt neîndoios mai rele ca însuşi răul lumii lui Caragiale. „Simţămîntul“ enorm şi „văzul“ monstruos al autorului Scrisorii pierdute pălesc, prin urmare, şi au chiar un aer de benignitate în faţa malignităţii desăvîrşite a contemporaneităţii. Nu cred că o asemenea ipoteză se află departe de adevăr şi, pentru confirmare, vă propun astăzi un mic experiment: aşezarea unui crîmpei din intervalul caragialesc pe segmente din existenţa prezentului. Se va vedea uşor că, proiectat pe butaforia actualităţii, „răul“ lui Caragiale poate fi citit, necondiţionat, ca „bine“. Înainte de revelarea paradoxului, permiteţi-mi doar un scurt excurs în tableta O zi solemnă, publicată de scriitor în Universul (21 aprilie 1900). Titlul trimite la ziua de 1 mai (1900), zi în care primarul Mizilului obţine o victorie importantă pentru vizibilitatea urbei sale. După eforturi colosale, edilul primeşte permisiunea ca expresul Bucureşti – Berlin (şi cel opus, Berlin – Bucureşti) să oprească în gara lui, timp de un minut. Evenimentul are rădăcini în trecutul compulsiv al lui Leonida. Întrebat, în postură de elev, „care e capitala judeţului Buzău?“, Condeescu răspundea netulburat: „Mizilul, domnule!“ La fel se oţăra şi în cazul „capitalei judeţului Prahova“ şi în cel al „capitalei judeţului Ialomiţa“, exasperîndu-şi, ultimativ, dascălul (deja) siderat. Pentru tînărul politician, Mizilul devine axis mundi, propăşirea sa istorică fiind, ca atare, o chestiune de viaţă şi de moarte. Ajuns primarul localităţii, domnul Condeescu solicită statutul de capitală de judeţ, dar se loveşte de refuzul oficialităţilor centrale („era peste putinţă a se degrada, fără nici un motiv plauzibil, Ploieştii, Buzăul ori Călăraşii“). Leonida nu disperă. Iniţial, acuză Ploieştiul de „trădare“ (din cauza „antecedentelor“ republicane), iar, ulterior, vexat de tăcerea ostilă a autorităţii naţionale, gîndeşte „o altă soluţiune: să se ia cîte o bucată din cele trei judeţe limitrofe, să se facă un trup, care să se declare judeţ de sine stătător, cu capitala la Mizil.“ Guvernul replică, din nou, foarte sec: „Inadmisibil!“ Edilul va recurge la variante complementare. Cere „strămutarea“ Episcopiei de Buzău în oraşul său. Se opune Sinodul. Face „petiţiune“ să fie adus Regimentul 32 în urbe, dar „comenduirea“ Armatei interzice acţiunea fără drept de apel. „Atunci“, strigă Condeescu, „înfiinţaţi-ne un liceu clasic şi mutaţi la Mizil Facultatea de Medicină din Iaşi!“ Ministerul Cultelor nici nu vrea să audă. Creionează posibilitatea construirii în tîrg a unui Teatru Naţional, „cu subvenţie din partea Statului“. Primeşte nu din partea Direcţiei Generale a Teatrelor din România.
În sfîrşit, convins că Mizilul „are mulţi vrăjmaşi“, primarul merge la Rege, unde „îşi aşterne tot programul său de dezvoltare (...), arătînd în culori vii suveranului perspectiva unui măreţ oraş, care să fie, cu vremea, fala Regatului.“ Condeescu vorbeşte pătimaş: „Sire, tot s-a făcut pentru alte oraşe; pentru Mizil, nimic! Noi n-avem reşedinţă de judeţ, n-avem tribunal, n-avem Episcopie, n-avem Regimentul 32, n-avem liceu, n-avem Facultate de Medicină, n-avem Teatru Naţional, n-avem pod peste Dunăre – n-avem nimic, nimic, Sire!... Rugăm pe Maiestatea Voastră să ni se dea şi nouă ceva din toate astea. (...) Este păcat, Sire, ca Mizilul să fie astfel persecutat! Căci nu putem pentru ca să zicem alt decît că este o persecuţiune!“ Suveranul, generos, recomandă de aceea Consiliului de Miniştri o atenţie sporită la proiectele energicului edil, însă preşedintele observă, mefient, că Leonida nu are „cusururi“, ci „un exces de calitate“: „Ţine să facă, cu orice preţ şi cît se poate mai iute, din urbea sa măcar un port la mare...“ Ironie lipsită de efect! Domnul Condeescu îşi va continua, neobosit, avîntul mesianic. Aflînd de introducerea expresului Bucureşti – Berlin via Breslau, omul se zbate să repare ceea ce i se pare o eroare istorică regretabilă – neincluderea Mizilului pe lista de opriri a trenului. Scrie memorii la CFR, telegrame primarului din Breslau (cerîndu-i solidaritatea) şi notificări către diverse autorităţi. La 1 mai, 1900, visul său, iată, se împlineşte triumfător! Expresul de Berlin va opri, pentru un minut, în gara din Mizil! Marele edil se află în al nouălea cer şi deja articulează planuri de viitor, i.e. – „să stăruiască la CFR ca, pe tăbliţa albă cu litere roşii, care indică direcţia celor două exprese, să se scrie de acum: Berlin – Bucarest via Breslau – Midil şi, viceversa, Bucarest – Berlin via Midil – Breslau.“ Sarcasmul lui Caragiale, să recunoaştem, în ciuda „eficienţei“ lui tehnice, aşa-zicînd impecabile, pare, în contextul dat, cumva diluat, prin „inactualitatea“ sa, cum ar veni. Într-un moment al istoriei noastre, cînd administratorii-politicieni (de orice provenienţă) pun mai presus de „obiectul“ managementului lor chiar şi interesele propriilor pisici, un entuziast de felul primarului Condeescu, plasat în fruntea fie şi a unui oraş neimpozant, precum Mizilul, ar fi, desigur, un personaj providenţial. Admit, însuşi Caragiale s-ar tulbura, probabil, să afle aşa ceva. L-ar minuna forţa „imaginaţiei“ realităţii în contrapondere cu fragilitatea „imaginaţiei“ textului. În ce mă priveşte, afirm răspicat: dacă Leonida ar intra mîine în competiţia electorală dîmboviţeană, eu unul aş scăpa, finalmente, de retorica obosită a Cetăţeanului Turmentat, retorică ce mă macină, sumbru, de vreo două decenii.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
