După călătoria în Lună, Istoria adevărată (secolul II d.Hr.) continuă cu alte voyages extraordinaires, desfășurate sub același semn al pastișei și polemicii.

Așa, de exemplu, nava lui Lucian este înghițită de o balenă – figură de virtuozitate pe care trebuie să o bifeze oricine istorisește o călătorie pe mare, tot așa cum trebuie nora să poată face o mămăligă. Povestea cu monstrul acvatic în care supraviețuiesc multă vreme marinarii nu este, cum s-ar crede, inspirată de cea a lui Iona și a chitului. Și Heracle salvează o prințesă pătrunzînd cavalerește în burta unui monstru marin și poate că ideea apare în folclorul oriental deja la data asta. (Lucian fiind din Commagene, mic regat antic aflat azi la nord de granița siro-turcă, putea să aibă știință de ea.) În Istoria… noastră, pasajul are însă ceva suplimentar, ceva arheologic. Călătorii se regăsesc înăuntru ca într-o peșteră imensă (și platonică, și polifemică), suficient de mare pentru a adăposti un oraș, dacă vreun urbanist ar consimți vreodată să folosească o asemenea parcelă. Iar în balenă s-a dezvoltat o întreagă civilizație. Aici lumea de afară este reconstituită din reziduuri – o geografie cvasi-terestră din mîlul și pietrele înghițite, mediul construit din resturi de pînze, ancore și cherestea de pe vapoare scufundate. Copacii cresc, păsările zboară, grătarele fumegă. Acest exercițiu de endo- și exoreplicare culminează cu scena în care, într-o pădure din balenă, naratorul descoperă un templu închinat lui Poseidon de către niște navigatori înghițiți cu zeci de ani în urmă. De ce să dedici un templu zeului care tocmai te-a pedepsit? Nu e omenește să te revolți, mai cu respect, mai cu o înjurătură? O fi, numai că aceia loviți de zeii în care cred tind să se apropie și mai mult de acești zei – de pildă, pentru că le-a fost lăsată viața care le-ar fi putut fi luată cu totul. Aici Lucian a dat peste un paradox religios fără vîrstă, mai mare decît propriul lui talent iconoclast.

În balenă trăiesc, de altfel, cetățeni ai multor triburi (din care unii evadează, zice Lucian, ca un școlar sigur pe el, prin „branhiile“ balenei…). Cînd aceste triburi încep să se războiască, textul împrumută din nou detalii din Tucidide, mai exact din scena bătăliei navale între flotele din Corcyra și Corint. Nu ne vine ușor să înțelegem cam ce simțea cititorul textului grec al lui Lucian, descifrîndu-i aluziile la texte vechi de 600 (Războiul peloponesiac) sau 800 de ani (Odiseea), circulate și citite încă în vremea lui. În limba română nu putem avea încă un comerț literar cu aluzii de o asemenea adîncime cronologică.

Popasul care urmează după eliberare, în Insulele Fericiților, a alertat mulți editori moderni: nu cumva descrierea orașului fericiților are cam multe legături cu Noul Ierusalim, așa cum îl știm din Apocalipsă (21-22)? La Lucian, cetatea este în întregime din aur, înconjurată de un zid de smarald, cu șapte porți, fiecare dintr-o singură bucată de scorțișoară. Înăuntru e cîte un templu de beril pentru fiecare zeu, termele sînt de cristal, fundațiile și pavajul de fildeș. Lîngă oraș se află 365 de izvoare, tot atî­tea de miere, și în plus 500 de mir, acestea însă, își ia seama Lucian, „mult mai mici“. Fericiții mănîncă la o masă mare în Cîmpiile Elizee. În jurul mesei, un detaliu à la Marcel Duchamp: copaci de sticlă care, în loc de fructe, fac cupe de toate formele și mărimile.

Printre fericiți, Lucian îl găsește pe Homer, căruia îi ia de îndată un interviu. Homer se dovedește abordabil, are răbdare – și nu e orb. În ce oraș s-a născut, întreabă Lucian (subiectul era într-adevăr foarte controversat în antichitate). Homer răspunde că e babilonian. E un răspuns în dodii, pe care jurnalistul îl ia ca atare. (L-au luat și alții; acum vreo zece ani, pentru un profesor austriac de literatură comparată, Homer era de fapt un eunuc care citea arhivele asiriene în original.) Apoi Lucian îi atrage atenția megastarului grec că editorii lui au probleme cu anumite versuri care nu par să aibă sens și pe care deci le consideră interpolate. Homer îl asigură că el este autorul lor. Dar de ce a început Iliada cu mînia lui Ahile? Homer elucidează și acest aspect, declarînd, ca un subtil hermeneut, că pur și simplu așa i-a venit. În fine, Lucian are ocazia să afle chiar de la sursă dacă Odiseea a fost scrisă înaintea Iliadei. Homer, fără să-și piardă amabilitatea, răspunde simplu că nu. Rămînem cu impresia că, la sfîrșitul acestui interviu, părerea lui Homer despre jurnaliști nu e cu nimic mai bună ca înainte. Regretul meu nu e cîtuși de puțin că poetul n-a stat mai mult la taclale, ci că Lucian nu i-a luat un interviu lui Zamolxe, a cărui prezență în Insulele Fericiților o consemnează alături de a altor „barbari“.

În orice caz, la sfîrșit, Lucian – satisfăcut și simțind că relația s-a strîns bine de tot acum, după atîta muncă împreună – îi cere lui Homer să-i scrie și lui două versuri. Ce sînt două versuri pentru Homer? Nimic! Ți le face acolo pe loc. (Asta e ca și cum te-ai întîlni cu un tenor la coadă la administrația financiară și i-ai cere să-ți cînte Libiamo ne’ lieti calici.) Homer îi scrie versurile, resemnat și eficient ca toate vedetele festivalurilor de carte.

Episodul se încheie cu o curioasă remarcă legată de political correctness în antichitate. Aflăm că unul din personajele din Iliada, Tersit, i‑a intentat proces lui Homer, care îi făcuse o descriere atroce („n-avea pereche de slut“, „olog“, „cu umeri strîmbi“ etc., II. 212-215, traducerea lui G. Murnu). Lucian ne informează că Homer a fost achitat, avocatul apărării fiind Ulise.