Imediat după alegerea lui Donald Trump în funcția de președinte al Statelor Unite, televiziunile ro­mâ­nești au început, cu un entuziasm debordant, „interviurile la cald“. Pe un canal a fost interpelat – se putea oare alt­fel? – domnul Gigi Becali. Domnia-sa a mărturisit, cu obișnuita-i candoare, că nu l-au interesat niciodată alegerile prezidențiale din alte țări. Totuși, în dimineața respectivă, nu știa de ce, simțise nevoia să afle rezultatele scrutinului de peste Ocean și, prin urmare, a deschis televizorul. „Simțirea“ cu pricina era puțin mai adîncă. A spus domnul Becali că „simțise“, în fond, trăiri apropiate de starea epifanică. A înțeles (telepatic, extrasenzorial?) că se întîmplase un lucru extraordinar în istorie, în speță alegerea domnului Trump la vîrful administrației politice americane. De aici, cunoscutul afacerist băștinaș a alunecat într-o scurtă digresiune filozofică, în accepția căreia „simțirea“ s-ar afla deasupra „cunoașterii“. Dar, desigur, nu aceasta era baza problemei. Intervenția patronului Stelei avea un alt substrat. Pe lîngă bucuria pentru victoria impredictibilă a miliardarului newyorkez („dacă ajungea o femeie la conducere, s-ar fi ales praful de America și de lume“), Gigi Becali a menționat un detaliu tulburător. A zis că, văzînd triumful lui Trump, a fost vizitat de un soi de revelație. „A simțit“ (din nou!) „un duh de putere“ și, prin asta, s-a confesat dumnealui, umil, celor din studioul TV și, implicit, nouă, telespectatorilor, „a păcătuit“. Ce „duh de putere“, ce „păcat“? – se întrebau cu toții dezorientați. În platou s-a produs, subit, o nedumerire profundă. „Putere“, adică dorința de a reveni în politică la cel mai înalt nivel, a explicat, cu ascensiunea sa vocală de notorietate, domnul Becali. „Am făcut însă o rugăciune și mi-a trecut“, a adăugat el ulterior, întorcîndu se la tonalitatea liniștită a glasului propriu.

Nu faptul că domnul Becali se vede echivalentul autohton al domnului Trump mi se pare exotic în episodul de mai sus (deși o precizare ar fi, în context, necesară: actualul președinte al SUA, dincolo de nenumăratele sale derapaje comportamentale, declarative și intelectuale, provine, orice s-ar spune, dintr-o educație economică serioasă și dintr-un background social deloc de neglijat!). Pînă la urmă, la un moment dat, cei doi au negociat construcția unor „Turnuri Trump“ în București. Ceea ce sare în ochi, în scurta pledoarie a latifundiarului din Pipera, este – veți fi, cred, de acord cu mine! – „duhul de putere“ brusc instalat în fantezia diurnă a povestitorului televizual. Un „duh necurat“ care, iată, îndeamnă mintea binecredinciosului la ispită. Ultimativ, domnul Gigi Becali are perfectă dreptate! Un astfel de „duh“ plutește, de la o vreme, nu peste „apele“, ci peste „mlaștinile“ vieții politice mondiale. Parcurgem „timpuri“ excepționale: Putin, migrații, Brexit, Trump. Ce va urma? Marine Le Pen în Franța? Ceva similar în Germania? Atunci, de ce nu și Gigi Becali în România? „Duhul“ nu a poposit întîmplător în imaginația afaceristului! Să admitem că ipoteza în cauză, departe de a mai stîrni amuzamentul, precum odinioară, capătă, în interiorul sistemului referențial al prezentului, un grad mare de plauzibilitate. Cu adevărat, astăzi, au pogorît mai multe „duhuri necurate“ asupra mapamondului, nu numai unul singur. Există, fără îndoială, un autism decizional al establishment-ului euro-american de dată recentă, „autism“ care irită segmente largi de populație. Aș fi ipocrit să nu recunosc deschis că și exagerările „corectitudinii politice“ au contribuit la nedoritul deznodămînt (nu corectitudinea politică în sine, care, măcar inițial și măcar intențional, a fost un demers civilizator pentru sfîrșitul de mileniu apusean, ci, repet, exagerările ei!).

S-au cam săturat oamenii de absurditățile conduitei și limbajului „corect politic“. Observînd aceste absurdități transferate, insistent, la nivelul deciziei administrative superioare, aceiași oameni devin, justificat, intoleranți. Situația a creat prin urmare, în mod neașteptat, două tipologii, nu doar disjuncte, ci de-a dreptul ireconciliabile: politicianul idealist, rupt de realitatea istorică, și votantul încrîncenat, ce și-a pierdut sentimentul dinamicii istorice. Prăpastia dintre ele ar avea toate șansele să ajungă, în cîțiva ani, pur și simplu catastrofală, dacă nu se iau măsuri în ambele „tabere“ (mă gîndesc totuși, cu precădere, la măsurile de „sus în jos“, mult mai rapide și mai sigure totodată!). „Joaca de a politica“, oricît de benignă ar apărea la o privire superficială, e – noi, românii, știm, cred, foarte bine! – o activitate periculoasă, cu potențial mortal. Am senzația că politicul (postmodernității) a intrat în paradigma a două extreme deopotrivă dezastruoase: cea a „ludicului iresponsabil“, repudiată, în contrapartidă, de cea a „radicalității abrutizate“. Dintr-o asemenea „dilemă“, ea („joaca politică“) nu se arată, din păcate, capabilă (doritoare?) să iasă curînd. Mă tem așadar că „duhul lui Gigi“ va coborî din ce în ce mai des, în viitor, peste „satul global“. Este, într-adevăr, clipa să facem o rugăciune și, cine știe, Doamne ajută, poate că ispita va trece repejor! 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.

Foto: adevarul.ro